GHIDUL REINVENTĂRII MAMEI SAU PRETEXT PENTRU COPILĂRIE

În „Nota autorului” Mariana Vicky Vârtosu scrie: „Cititorilor curioși, atrași de conținut sau de prezentarea editorială, le sugerez construcția propriului scenariu despre propria lor copilărie, scriindu-și propria lor carte, folosindu-l drept ghid imaginativ” (conținutul acestei cărți, bineînțeles!), după ce mai înainte cu o pagină ne avertiza că reeditează „povestea Genei Mersan și a nepoților ei”, eroina rămânând, însă, „scheletul” cărții. Sunt acestea avertizări pe care autoarea le adresează cititorului prea grăbit să pună etichete, numai după citirea a câtorva rânduri, sau după „travaliul” lecturii prefeței.
    În general o prefață, sau câteva rânduri în care autorul schițează timid (de foarte multe ori autorii sunt niște timizi incurabili), liniile generale ale actului scrierii lor, nu dezvăluie nici pe departe întreaga dezvoltare a unei cărți. Nici nu au pretenția de fapt să o dezvăluie, pentru că nu acesta este rostul acestor prime luări de contact cu substanța cărții. Sărindu-se peste prefață, de cele mai multe ori grăbiții cititori așa procedează, răsfoind cartea, iarăși de multe ori cititorii sunt nerăbdători, nu au timp prea mult la dispoziție, au altele de făcut (ei, aș!) și consideră că doar simpla succesiune a filelor și fixarea grăbită a unui rând, a unei expresii, a unui cuvânt, este în măsură să le deschidă mintea și să lase lumina literei să-i pătrundă, aceștia își și stabilesc o prejudecată. Cum, mărturisesc, am făcut-o și eu! Și am făcut-o nu dintr-o delăsare a lecturii, nici dintr-o atitudine de discriminare a autorului față de alții, ci din motivul exprimat mai sus.
    Până în acest moment am considerat cartea Marianei Vicky Vârtosu drept o cronică de familie, tip de abordare de care, de altfel, singură se delimitează și pe care în general, învățat cu monografiile istorice, nu o agreez în mod deosebit. Dacă doresc să cunosc o familie „istorică”, mă duc de cele mai multe ori la cartea științifică „cu greutate”, nu la literatură. Desigur că și asta este o dovadă de idiosincrazie, care îmi aparține, dar fiecare individ are ciudățeniile lui. Dar mai am și o altă ciudățenie: niciodată nu anulez definitiv un act, o acțiune, un om, un sentiment, etc. Întotdeauna îi dau șansa revenirii în planul conștiinței mele, pentru a-și dovedi, ca în fața unui „tribunal” nevinovăția sau vinovăția.
    În ciuda negării autoarei, Lady Gena Mersan, carte apărută mai întâi sub titlul Pe jumătate vestală  (Editura Armonii Culturale, Adjud, în 2013), este o cronică de familie, fără îndoială, dar aceasta este o cronică pretext.  Însăși Vicky Vârtosu mărturisește că întâmplările „seamănă” cu realitatea, dar multe dintre cele prezentate în carte sunt inventate de ea. Chiar dacă ar nega cu înverșunare că este ceva inventat în această carte, nu am crede-o, pentru că oricât s-ar strădui un autor să întemeieze biografia unei persoane, a unei familii, demersul este sortit eșecului. De ce spunem acest lucru? Pentru că a reconstitui traseul existent, cel care a fost, cel care a trecut, a unui fapt de existență umană, nu presupune alcătuirea unei galerii de fotografii, care să redea cu maximum de acuratețe tot ceea ce s-a petrecut. Și chiar și atunci, subiectivitatea fotografului va face din „cronica” sa ceva diferit de ceea ce a fost, fiind percepută diferit de către fiecare „vizitator”. O dată așternut pe hârtie, cuvântul se desprinde de autor, capătă semnificații multiple.
    Dar ce fel de cronică de familie este această Lady Gena Mersan? Și de ce am spus mai devreme că este un pretext, de fapt? Și dacă este un pretext, al cui pretext este? Răspunsul nu va fi dat școlărește, pe rând pentru fiecare întrebare, ci se va putea decela din întreg. Partea reflectă întregul, iar întregul se constituie din suma părților.
    Înșelarea mea a pornit chiar de la titlu, un titlu foarte potrivit pentru ceea ce reprezintă „scheletul” cărții, al epicului întregului și al liantului părților, Lady Gena Mersan și de la prefața care dezvăluie ceea ce trebuie despre această carte, dar care în mintea mea s-au transformat într-o prejudecată: „cartea este despre această «mamă»”, o mamă arhetipală, fără îndoială, dar pe care eu am receptat-o, într-un prim moment, cu una reală. Și cum spuneam mai sus, dacă doresc să știu ceva despre cineva real, tratat și literar, mă duc la documentul istoric. Titlul mă trimitea la o mamă reală, prefața mă trimitea la o cronică reală de familie. De aici până la formarea prejudecății, nu a fost decât un pas. De aici până la încercarea de a mă fofila în acțiunea lecturii, pe care mi-am propus-o de multe ori, dar pe care nu o îndrăzneam, nu a fost decât un gând. Ceea ce m-a scos din această „stare de înșelare” a fost momentul în care recitind, iarăși răsfoind, câteva pagini din cartea amintită, m-a străfulgerat ideea care ar fi trebuit să apară de prima dată în mintea mea, dacă nu aș fi fost sclavul unei prejudecăți, al cărui mecanism de formare l-am descris mai sus: cartea nu este o cronică propriu-zisă de familie, nu este decât pretextul  pentru întemeierea familiei celor mici, a celor mai mici membri ai unei familii, adică a copiilor, nu a adulților, chiar dacă acești copii deveniți adulți au dat imboldul unei atari întreprinderi ca scrierea unei cărți despre ei.
    Lady Gena Mersan este o altă carte a copilăriei, veți spune și așa și este, dar eu mă văd silit să adaug și adaug cu bucuria și tristețea, în același timp, a istoricului și al trăitorului în acele zile la care face trimitere cartea. De altfel zile cât se poate de reale: ultimii ani ai regimului național-comunist ai lui Nicolae Ceaușescu. Recunoaștem acești ani din trimiterile făcute de autoare la anumite fenomene, dar nu neapărat cu o intenție incriminatorie, ci cu aceea a conturării contextului în care se desfășoară cronica de familie a copiilor din familia Genei Mersan. Nepoți și bunică. Este cronica Genei Mersan, o mamă paradigmatică pentru autoare, o bunică arhetipală pentru copii. Copiii sunt cunoscuți prin ceea ce fac ei în acest context, creionat din dialoguri și mai puțin din descrieri, căci Mariana Vicky Vârtosu stăpânește această artă și o folosește bine în crearea de realități. Bunica este creată prin copii, pentru că ei sunt cei care o îndeamnă mereu să se reîntemeieze, să se re-creeze, să fie aceeași, dar mereu alta.
    Pretextul este furnizat, așadar, prin trimiterea pe care eu așa am înțeles-o inițial, pornind de la cele două surse ale „înșelării” mele, de re-învierea amintirii celei care a fost. De aici și permanenta repetare a acelor cuvinte cu valoare incantatorie: „Am nevoie, am nevoie, am nevoie de tine”. Căci dacă lucrurile ar sta altfel, prezența Genei Mersan, a mamei reale, ar putea fi regăsită în fiecare pagină, ea ar îndestula dorul și dorința celei care rostește acele cuvinte, iar repetarea cuvintelor nu ar mai avea nici un rost. Ori rostirea lor mereu, revenirea la ele ca la o formulă care duce pretextul mai departe, ne îndreptățește să conchidem că însăși autoarea este conștientă de făurirea cărții ei ca un pretext pentru întemeierea copilăriei: a ei, a celorlalți copii cu care a crescut alături.
    Maturitatea unui scriitor, se arată în evitarea sporirii efectului unui fenomen, a unei manifestări, a afectării, ceea ce ar putea produce kitsch-ul într-o formă sau alta. A scrie despre copilăria din ultimii ani ai comunismului, prezintă riscul căderii în context. Adică acela al îngroșării acelor aspecte care ilustrează evenimentele zilei, îndepărtându-se astfel de tema centrală pe care și-a propus-o. Vicky Vârtosu păstrează o măsură înțeleaptă, trimiterile la contextul social-politic nefiind făcute decât atunci când sunt absolut necesare. Ea este interesată nu de ceea ce se petrecea în societate, ci de ceea ce se petrecea în societatea celor mici. De multe ori s-a repetat până la banalizare că familia este patria cea mică. În acest caz copiii reprezintă familia celor mici, celor vulnerabili, celor predispuși la libertate de spirit și de acțiune, uneori, totală. Scriitoarea Mariana Vicky Vârtosu dă o soluție pentru depășirea veșnicelor lamentări literare care au drept cadru societatea comunistă: universul acesta al copilăriei, care este același indiferent de timp. Ne aducem aminte ceea ce spunea Nică a Petrei despre copilul lipsit de griji, care își ia bățul, transformat în cal și regăsește libertatea.
    Cartea Lady Gena Mersan este o recreare a unui univers, recreare pe care eu o înțeleg ca terapie, ca auto-întemeiere, ca refacerea ființei permanentă în mersul ei către absolut. Cartea Marianei Vicky Vârtosu nu trebuie citită centrat pe acest personaj, Gena Mersan, ci pe toți copiii care apar și se intersectează în paginile cărții și care o întemeiază zi de zi pe Gena. Fără această lume a copiilor, a nepoților ei, ea nu ar putea exista ca personaj, ca om. Și nici cartea nu ar avea substanță. Lumea copiilor din carte trebuie să beneficieze de o altă analiză pe care mi-o propun într-un alt articol.

de Petrache PLOPEANU