Pe la noi prin țară s-a retrocedat mai mult greșit decât bine, iar semnale primim în fiecare zi de la DNA. Nici Vrancea nu s-a abătut de la această regulă. Unii au luat ce nu au meritat, alții au primit prea puțin, iar cei mai mulți deloc. Destui au rămas fără niciun beneficiu, fiind transferați către alte direcții de despăgubire cu acțiuni la Fonduri de stat fantomă sau bani pe care nu îi vor încasa nici măcar strănepoții. Au intrat în morișca despăgubirilor basarabenii, bucovinenii, cadrilaterienii, țiganii, ardelenii, deținuții politici, expropriații, decorații și mulți alții. De câștigat au avut câțiva, mulțumit cu adevărat nu a fost niciunul.
Ce să mai spunem de câteva mănăstiri sau mai bine zis schituri vrâncene care în 1959 au trăit drama lor supremă, față de care secularizarea lui Cuza a părut o joacă. Această dramă s-a chemat Decretul 410, un document legislativ de tristă amintire, adoptat de conducerea Marii Adunări Naționale, în ziua de 28 octombrie 1959. În fapt, documentul a vizat o „reforma monahală”, hotărâtă de Guvern, în mod independent față de Sinodul Bisericii Ortodoxe. Aplicarea acestui decret, între anii 1959-1964, prin forță și amenințări, constituie o perioadă de doliu pentru monahismul românesc și pentru Biserică.
Deoarece mănăstirile aveau încă mulți viețuitori, în data de 28 octombrie 1959, conducerea Marii Adunări Naționale din București va emite Decretul 410. Acest nou document, făurit de gândirea atee comunistă, în totală independență de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, completa Decretul 177, din anul 1948, care organiza Cultele Religioase. Îndreptările vechiului decret au vizat, în mod special, viața monahală românească.
În articolul 7, noul decret prevedea excluderea din mănăstiri a tuturor călugărilor cu vârsta mai mică de 55 de ani, precum și a tuturor maicilor cu vârsta mai mică de 50 de ani. Mai mult încă, după aceste vârste, cei care doreau să intre în mănăstire trebuiau să nu fie căsătoriți și să renunțe atât la salariu, cât și la pensia de la Stat.
Articolul 7 din Decretul 410 hotărăște următoarele: „Monahismul poate funcționa numai în mănăstiri autorizate ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea de funcționare a mănăstirilor se dă de către Departamentul Cultelor. Absolvenții școlilor de pregătire a clerului pot intra în monahism la orice vârstă, dacă au satisfăcut serviciul militar. Alte persoane pot fi admise în monahism dacă au implinit vârsta de 55 ani, bărbații, și de 50 de ani, femeile, dacă renunță la salariu sau la pensie de la stat, dacă nu sunt căsătorite și dacă nu au obligații deja stabilite pe baza Codului familiei. În cazurile când exercitarea cultului o reclamă, Departamentul Cultelor va putea autoriza pe unii monahi să ocupe funcții bisericești și să primească salariul cuvenit.”
Hotărârile decretului au fost duse la îndeplinire cu multă severitate de autorități, adesea folosindu-se forțele Securității și ale Miliției. Numai din luna octombrie și până în luna martie, peste patru mii de călugări și maici au fost obligați să își părăsească mănăstirile și să se întoarcă în lume. În total, peste zece mii de monahi și maici au fost supuși cu forța hotărârii mai-sus amintite.
Aplicarea noilor hotărâri au îndoliat monahismul românesc: 92 de mănăstiri au fost desființate, închise ori folosite în scopuri sociale (în luna ianuarie funcționau 224 de mănăstiri ortodoxe, în luna octombrie mai funcționau doar 194, iar în luna martie 1960 mai funcționau doar 132); la rândul lor, au fost „desființați” în jur de 4.700 de călugări și maici (în luna ianuarie, mănăstirile numărau peste șase mii de viețuitori, iar în urma aplicării noului regulament, numărul acestora a scăzut la aproape o mie și jumătate).
Mulți dintre monahii scoși din mănăstiri au fost arestați, condamnați la muncă silnică sau obligați să trăiască într-un domiciliu forțat. Călugării bătrâni, pentru neîndeplinirea condiției de „știință de carte”, au fost și ei alungați din mănăstiri, întâmpinând mari greutăți. Odată alungați din mănăstiri, călugării erau obligați să se poarte precum mirenii, fiindu-le interzisă atât ținuta monahală, cât și obiceiurile monahale; cei minori erau obligați să locuiască în familia lor, iar cei majori erau îndemnați persuasiv să se căsătorească și să muncească în fabrici, spre „bunăstarea țării”.
În ceea ce privește zestrea materială a acestor lăcașuri de cult, întinsă pe zeci de mii de puncte de evidență gestionară, a ajuns cine știe în mâinile cui? Pământ din belșug, de toate felurile, zeci și sute de podoabe de aur, argint și bronz, candele, cărți, tablouri, obiecte religioase de o valoare de neestimat, icoane, policandre, clopote, fotografii, perdele, piese de artă, veștminte deosebite și alte mii de mărunțișuri sau cum le spun contabilii, mijloace fixe au dispărut fără urmă. Acum că au dispărut nu avem ce face, dar s-au gândit oare autoritățile cum să le înlocuiască dupa 1990, când vremurile au devenit prielnice și pentru aceste locuri bisericești ? S-au acordat despăgubiri pentru acestea ? S-a făcut o evaluare a pierderilor ? A fost spălată rușinea vechiului Stat cu justiția noului Stat ? Categoric, li s-a dat mănăstirilor ceva pământ din ce au avut înainte de 1948, dar nu pe deplin și nu în locurile bune pe care erau amplasate odinioară. Însă Comoara de Obiecte sau un echivalent al acesteia NU. De ce ? Răspunsul nu e la îndemâna noastră, dar se poate lesne bănui de oricine !
Florin Marian Dîrdală
Arhivele Naționale Vrancea
