Cântăreață de muzică ușoară, compozitoare, textieră, realizatoare de emisiuni de televiziune și actriță, Corina Chiriac, una dintre artistele din România cu cel mai mare succes, în special în anii ’70 și ’80, a încântat, cu șlagărele sale binecunoscute, participanții la Gala Aniversară a Crucii Roșii. Cu acest prilej, ea a povestit, pentru cititorii cotidianului „Monitorul de Vrancea”, câteva dintre amintirile sale și a transmis unele dintre convingerile și principiile sale, în cadrul interviului pe care-l puteți citi în continuare.
Corina Chiriac s-a născut pe 26 octombrie 1949 la București, într-o familie de muzicieni. În martie 1970 a debutat la concursul TV „Steaua fără nume”, regizat de Sorin Georgescu și Simona Patraulea, unde a parcurs toate etapele și a obținut nota 10, dar și consacrarea în fața publicului român. În același an s-a lansat pe plan național cu nemuritoarea lucrare a lui Ivanovici „Valurile Dunării”. A reprezentat România la Festivalul Internațional „Cerbul de aur” în 1971, unde a obținut „Cerbul de bronz”. A susținut numeroase turnee în țară și peste hotare, a cântat sute de melodii și a lansat numeroase șlagăre, printre care: „Strada Speranței”, „Opriți timpul”, „Inimă, nu fi de piatră”, „Uită nostalgia”, „Vorbe de foc”, „Ce mică-i vacanța mare” , „O clipă de sinceritate” etc.. În 1988 a plecat în turneu în SUA și a rămas să locuiască la Los Angeles. În 1994, Corina Chiriac a revenit în România, unde a reluat atât activitatea muzicală cât și realizarea și prezentarea unor emisiuni TV de divertisment.
Reporter: Care sunt ingredientele succesului? Ce-i trebuie unui artist ca să ajungă la inima publicului?
Corina Chiriac: Vocație. Vedeți, atunci când noi, cei din generația mea, eram studenți, am avut norocul să avem profesori excepționali. Eu l-am avut printre alții pe celebrul profesor Mihai Mereuță, care era un om minunat, un român așezat, simplu, de la țară, care știa cum e viața și pe drumul cel greu și pe drumul cel ușor. Mi-a explicat că meseria în care am intrat, actoria – și noi aveam pe atunci în jur de 18 ani, de abia absolviserăm liceul – e o meserie de vocație, alături de meseria de miner, chirurg, șofer de cursă lungă… Toate astea sunt meserii grele, care solicită și sistemul nervos și corpul omului, și atenția, și sănătatea, și afectivitatea pe care o poți oferi în jur. Și într-adevăr, de-a lungul a cinci ani de facultate (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică București – n.r.), am avut colegi care au înțeles că i-a atras mirajul scenei, au venit așa cum vin fluturii spre lumină, dar și-au dat seama că nu e pentru ei. Și s-au retras. Așa cum spune Mântuitorul, mulți chemați, puțini aleși… Eu am avut norocul să iubesc această meserie, să înțeleg faptul că este o meserie de vocație și să descopăr undeva în inima mea această vocație.
Rep.: Cum apreciați că se atribuie, astăzi, calitatea de „vedetă”?
C.C.: Mda… Tot ce pot spune este că a fi o persoană cunoscută nu te face vedetă. Cunoscut poate fi și un mare criminal, și nu se poate spune că e vedetă, chiar și dacă Hollywood-ul i-ar face un film! Se poate spune că are notorietate, dar nu că e vedetă! Vedetă înseamnă, după părerea mea, un artist foarte apreciat, care a primit recunoașterea publicului pentru talentul său. Adevărul este că la câtă lume bate la ușa popularității și celebrității, din experiența mea, publicul alege pe cine să aprecieze… Înainte era mult mai simplu, pentru că nu erau atâtea posturi de televiziune și atenția oamenilor nu era împărțită ca acum… Acum e foarte greu pentru tineri de valoare să se afirme, pentru că oricât de mult talent ar avea, pot avea neșansa să apară acolo unde nu este remarcat și se pierde. Eu mă simt solidară cu breasla, mai întâi cu cei din generația mea și apoi cu cei mai tineri, care sunt extrem de nedreptățiți. Vorbesc în calitate de „mămică”, care face astăzi emisiuni pentru toate generațiile.
Rep.: Ați făcut IATC-ul, dar ați ajuns totuși să îmbrățișați cariera muzicală. Cum s-a întâmplat?
C.C.: Eu am fost convinsă că voi fi actriță, am și intrat la teatru din prima. În facultate, ne mai adunam și cântam, unii la chitară, alții la pian. Și la unele petreceri la care mergeam sâmbăta seara, după ce ne săturam de schimbat discuri sau de discuții, dacă exista vreo pianină în acea casă, ne apucam să cântăm. Odată, niște colegi m-au provocat, întrebându-mă de ce nu mă duc să cânt la „Steaua fără nume”. Le-am spus că eu nu sunt cântăreață, cânt doar de plăcere. Mi-au spus „Punem pariu că n-ai curaj?”. Eu am pus pariu că am și m-am prezentat la „Steaua fără nume”. Așa că, în urma unui pariu, am devenit cântăreață. Dar am absolvit IATC-ul, am și jucat în filme, piese de teatru. De ce am ales să cânt? Pentru că câștigam bani mai mulți din asta. Oricum, am împletit actoria cu muzica, găsindu-mi astfel stilul propriu. Lucru esențial pentru un artist.
Rep.: Pe care scenă v-a plăcut cel mai mult să cântați?
C.C.: Am cântat pe scene mici și mari, în țară și străinătate, dar cu cea mai mare plăcere îmi aduc aminte, de exemplu, de turneele pe care le făceam în satele și comunele României înainte de 1988, anul în care am rămas în State. Noi, artiștii, le numeam „turnee alimentare”, pentru că veneam acasă cu produse. Erau vremuri în care în București nu se mai găsea nimic de mâncare și atunci ne bucuram să venim din zona Sibiului, de exemplu, cu brânză pusă în zer, în butoaiele alea albe, pătrate, cu capac. Aduceam cam șase cuburi de brânză, ceea ce era o adevărată lovitură, și o împărțeam cu familia, cu prietenii. Astea sunt situații pe care n-am să le uit niciodată…
Mai veneam de prin alte sate cu 2-3 găini tăiate proaspăt, și-mi amintesc că ne străduiam să găsim câte o femeie amabilă care să le și jumulească, pentru că eu niciodată n-am știut să jumulesc puful și penele de pe o găină, mi se părea îngrozitor! Îmi plăcea s-o mănânc, dar nu-mi plăcea s-o curăț de pene, și-n niciun caz s-o văd cum moare… În fine…
Mai veneam din turnee cu „dezosate”, vorba lui Dan Spătaru, Dumnezeu să-l odihnească fiindcă, uite, s-au împlinit zece ani de când a închis ochii. Zicea „băi, mă duc după dezosate”, astea le puteam lua de la Avicola Bacău, pentru că la ora aia noi n-aveam în magazine, ca acum, caserole cu pulpe de pui fără piele, fără os. N-aveam nimic în magazine. Așa ceva era un lucru pentru care, ca să-l obții, trebuia să ai mari pile și să cânți mult, asta ca să vii acasă cu cinci caserole de dezosate care, vă dați seama, se mâncau într-un week-end. Și apoi te duceai după altele… Dar senzația aceea de victorie că ai găsit posibilitatea, că ai reușit să aduci acasă de mâncare, în condițiile în care în alimentări nu se găsea absolut nimic, era atât de mare, încât faptul că tu cânți pentru asta nu era numai un privilegiu, ci și o plăcere. Adică și cântam, ceea ce-mi făcea plăcere, dar mai veneam și cu mâncare acasă!
Rep.: Dar nu era frustrant pentru dumneavoastră, mari artiști, să dăruiți clipe de emoție, de frumusețe, de bucurie în schimbul unor alimente?
C.C.: Să vă spun ceva: în momentul în care un artist iubește scena și intră pe ea, nu se mai gândește nici la dezosate, nici la brânză, se gândește la faptul că a venit să facă succes și până nu-i vede pe spectatori bucuroși, aplaudând sincer că le-a plăcut, nu se simte mulțumit. Dacă n-aveai succes, nu-ți mai trebuia nici brânză, nici carne, nici nimic. Dar dacă aveai succes și mai veneai și cu mâncare, victoria era deplină! Așa era în comunism, poate e greu sau chiar imposibil de înțeles pentru tinerii de azi, dar așa era.
Rep: De ce ați plecat în SUA și de ce v-ați întors?
C.C.: Am plecat într-un turneu și am ales să rămân în Los Angeles. Când nu ai o familie, nu ai un copil, ești liber să-ți asumi orice, chiar și o greșeală. De ce m-am întors? Pentru că eram liberă s-o fac! Ce nu știe lumea este că 90% din emigranții lumii rămân unde au emigrat nu pentru că se simt ei minunat, ci pentru copiii lor. Ei trebuie să-și scoată copiii la liman, să le lase o casă plătită în 35 de ani, să le facă un viitor, etc. Eu nu am copii, așa că am fost liberă să mă întorc.
Rep.: Nu v-a fost teamă să realizați o emisiune precum „Să v-amintiți duminica”, în condițiile în care audiența este adusă, în zilele noastre, mai mult de circ, scandaluri și promiscuitate?
C.C.: Într-adevăr, a fost o provocare uriașă, dar iată, au trecut șapte ani de când o realizez și chiar dacă în ea nu-și ridică nimeni fustele-n cap, a fost un succes. La început nimeni nu dădea nicio șansă acestei emisiuni, pentru că nu era vorba de niciun scandal monden, de nimic de genul acesta. Am încercat, cu multe sacrificii, s-o menținem și așa a trecut un an, apoi al doilea, până la șapte și s-a dovedit un real succes! Sper ca și emisiunea asta nouă să aducă iarăși audiență. Pentru că pot să vă anunț: în locul celei care s-a numit „Să v-amintiți duminica” va intra emisiunea nouă, pe care am intitulat-o „Opriți timpul”, și care sper să fie la fel de mult pe placul telespectatorilor.
Rep.: Care e cel mai mare regret din viața dumneavoastră?
C.C.: Că împlinesc 65 de ani (râde -n.r.)…
Rep.: Ce dorință aveți pentru viitor?
C.C.: Să ne revedem sănătoși mulți ani de acum încolo! Cititorilor dumneavoastră și tuturor vrâncenilor le doresc să aibă din partea noastră, ca artiști, emisiuni TV plăcute, cu artiști dăruiți, calzi, care să reușească să-și ducă la capăt menirea lor de artiști, aceea de a le descreți frunțile. Le urez tuturor multă sănătate!
