Pe strada Popa Șapcă din Focșani se ridică, maiestuoasă, Biserica Sfântul Nicolae Nou, preot fiind Valeriu Tufaru. Este o biserică veche, construită în urmă cu mai bine de 300 de ani. Și astăzi mai păstrează din picturile vechi, care au fost recondiționate și îmbinate în noua pictură. Am stat de vorbă cu preotul Tufaru despre biserică, cimitirul pe care au fost construite blocurile din jur, despre elevi, dar și despre sfârșitul lumii. Părintele cântă la pian și chitară, ceea ce l-a făcut să devină prietenul liceenilor. Spune că elevii trebuie înțeleși și sfătuiți, nu certați, pentru că un copil certat este pierdut. În ceea ce privește sfârșitul lumii, dă asigurări că nimeni nu știe când va veni…
Rep.: Spuneați că a fost biserica preferată a Înaltpreasfințitului Epifanie…
Pr. V. T.: Da, Înaltul spunea că și-a dorit foarte mult să restaureze științific această lucrare. Au fost în eparhie foarte multe biserici care au fost refăcute, dar a fost repictare, recondiționare. Mi-a spus „dacă ești în stare să o faci, fă-o etalon”. Asta a fost ascultarea pe care mi-a dat-o. O prefera deoarece este foarte veche. Sunt vechi foarte multe biserici în oraș, dar doar locul este vechi, sunt refăcute, pictura este nouă, tencuiala este din praf de piatră. Aici s-a păstrat elementul vechi și în ceea ce privește pictura, care este unicat în Vrancea, cu excepția bisericii de la Mănăstirea Dălhăuți, care păstrează câteva fresce vechi. La exterior, cei de la Ministerul Culturii și noi am preferat să nu o tencuim, pentru că altădată biserica a fost pictată și în exterior. Frontispiciul l-am pictat. Pentru că se mai păstrează câteva elemente din vechea pictură, am hotărât să obordăm o altă modalitate de restautare, cea științifică. Au fost extrase cărămizile vechi, degradate, cred vreo 2-3 mii de cărămizi, și s-a implantat cărămidă nouă. Marea majoritate a cărămizilor care sunt acum la exterior, sunt noi. Dar sunt de epocă, speciale, iar tencuaiala făcută nu este cu ciment, este tot după tehnica veche, cu cărămidă pisată. Noi am căutat să o restaurăm după modelul vechi. În loc de apă s-a folosit o substanță care alungă apa, care dă tărie aluatului care a fost pus între cărămizi.
Rep.: Ați gospodărit bine și curtea. Aveți foarte mulți trandafiri…
Pr. V. T.: Când am venit eu, erau doar mormane de piatră și o cărăruie spre biserică. Eu sunt un mare iubitor de flori, nu le rup niciodată. Cele din biserică sunt aduse de creștini. M-am gândit că fiind biserică de mănăstire, să dau aerul fostei mănăstiri pe cât posibil. Am făcut aleea, am adus pământ bun și am plantat trandafiri, care vara sunt o splendoare.
Rep.: Vin și mirese să se fotografieze lângă ei?
Pr. V. T.: Da, vin. După ce am restaurat-o, mulți creștini întrebau de pictură, când ne apucăm să o facem. Le spuneam că asta este pictura, așa trebuie să rămână. La început nu a fost prea apreciată, dar am făcut un fel de școală cu cei care vin aici, că e foarte interesantă așa, că e unicat, că asta înseamnă restaurare și să păstrăm trecutul nealterat. Școala asta până la urmă a prins și a fost înțeles cuvântul. Acum, creștinii care vin aici chiar se mândresc că au o astfel de biserică. Este foarte apreciată și de tineri. La noi vin foarte mulți tineri, duminica, la biserică. Și pentru că aici cântă Pastorala, dar și pentru că biserica este altfel. Miresele apreciază mult locul, intrarea, care este grandioasă, florile, dar și interiorul.
Rep.: Aveți și picturi viu colorate, în fața altarului… Sunt noi sau vechi?
Pr. V. T.: Am refăcut biserica exact după documentele pe care le-am avut. Catapeteasma este specifică bisericilor de mănăstiri. Este pe zid foarte masiv și nu este deschisă. A fost refăcută, pentru că nu am găsit toate elementele care o decorează, erau doar bucățele. A trebuit să scoatem ce am găsit și am refăcut la București, în zid tratat, toată florăria. Am găsit documente că este împodobită cu ghinde, frunză de stejar, struguri, că este verde viu culoarea. De aceea este mai colorată.
Rep.: Persoanele care au pictat și au refăcut pictura veche au mai venit în vizită?
Pr. V. T.: Da, sigur. Am rămas prieteni cu echipa de restauratori. În urmă cu o lună m-a sunat doamna Ștefăniță că Patriarhul își face lucrare de doctorat, în care vrea să argumenteze eficacitatea picturii noi pe lângă cea veche. Din două biserici care sunt în felul acesta restaurate, biserica noastră și Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Patriarhul Daniel a ales-o pe cea de la Focșani.
Rep.: O să vină încoace?
Pr. V. T.: Da, pentru cercetare. Pentru mine, pentru Înaltul Epifanie, Dumnezeu să-l ierte, pentru ea (doamna Ștefăniță-n.r.), dar și pentru Ministerul Culturii a devenit o provocare: să vedem ce iese dintr-o lucrare de genul acesta. Într-adevăr, a ieșit un lucru foarte bun. Ne bucurăm că a fost și este în continuare apreciată lucrarea. Ne bucurăm că în fiecare duminică biserica este plină, că vin mulți tineri și copii.
.JPG)
Rep.: De ce ați devenit preot? Ați avut pe cineva în familie?
Pr. V. T.: Nu am avut pe nimeni preot. Ca să spui că ai avut o vocație de când erai copil, nu e în regulă. Vocația și taina credinței o descoperi mai târziu. Din copilărie m-a atras arta creștină, pictura și muzica bizantină. Chiar sunt liceanțiat în muzică bizantină. Am făcut și școala de muzică, am făcut instrument, respectiv chitară, iar când am terminat facultatea am luat licența în muzică bizantină. Am și predat muzica 6-7 ani, când eram la țară. Am descoperit apoi taina credinței adevărate, cred că eram prin ultimii ani la școala generală. Am fost prima generație la care s-au introdus 10 clase obligatorii. A trebuit întâi să fac liceul, iar după prima treaptă am dat la seminar. Mi-am dorit din clasa a VIII-a, dar nu s-a putut. Așa că am așteptat încă doi ani. Dacă am așteptat, cred că chiar că a fost o dorință de a deveni preot.
Rep.: Aveți copii?
Pr. V. T.: Da, avem trei fete, doi gineri, cinci nepoți. Avem o familie frumoasă și numeroasă. Ginerii sunt preoți și ei. Cea de-a treia fiică urmează să se căsătorească, cu un ofițer. Mai colorăm puțin familia…
Rep.: Aveți pasiuni lumești?
Pr. V. T.: Muzica. De 15 ani predau religia la Liceul de Muzică și m-am integrat foarte bine între ei. Și eu când la pian, la chitară. Când s-a introdus religia la liceu, erau mai rezervați, că a venit preotul. Prima oră la liceu a fost la o clasă de-a XII-a, specialitatea muzică. Erau răzvrătiți. Am încercat să intru în dialog cu ei, dar își dădeau ghionturi. Pe catedră era o chitară, eu vorbeam, dar nu prea mă băgau în seamă. Am trecut pe lângă o bancă și m-am uitat la un elev care făcea solfegii greșit. I-am spus că e greșit și m-a întrebat de unde știu. Mai spre sfârșitul orei, am luat chitara și am făcut câteva acorduri. M-au întrebat dacă știu să când și le-am spus că și eu am făcut școala de muzică. A fost o revelație pentru ei. După ce s-a sunat au ieșit pe hol și spuneau că ne-a venit un preot „de-al nostru”, care cântă. Din momentul acela, s-au îndrăgostit de mine și eu de ei… Și uite așa au trecut 15 ani. Între timp, am obținut toate gradele didactice, am gradul I. Am înțelegere din partea celor de la liceu, orarul meu fiind mai flexibil, în așa fel încât să pot să-mi fac și datoria la biserică. În fiecare zi trec pe la biserică, așa mi se pare normal. În fiecare zi biserica este deschisă. De la 7.30 la 12.00 este doamna de la lumânări și în fiecare seară de la 17.00 la 20.00 eu sunt aici.
Rep.: Faceți consiliere cu enoriașii?
Pr. V. T.: Da, în fiecare seară sunt aici. Vin mulți. Sunt lucruri imprevizibile care apar în familie, în viața unui om și atunci vin și cer sfaturi, ne consultăm. Vin și foarte mulți copii, nu doar elevi de-ai mei, ci și de la alte licee. Avem colaborare și cu Liceul Pedagogic, cu Liceul Unirea, vin mulți copii aici care îmi cer sfatul.
Rep.: Despre examene, viață?
Pr. V. T.: Și despre examene, și despre viață, căci mai sunt și obstacole în viața lor. Sunt momente în care îngenunchiază. Am întâlnit copii care au încercat droguri, alții care au încercat să se sinucidă. A venit într-o seară o fată plină de sânge după ce a încercat să-și taie venele, și tot așa… Discutăm lucruri foarte serioase. Trăind între ei, eu le știu foarte bine gândurile, înclinațiile, defectele, calitățile. Se spune tot mai des „copiii la școală nu mai învață, copiii sunt răi, copiii sunt așa”, dar copiii noștri, cei de la școală, sunt oglinda societății. Ei sunt reflecția noastră, sunt așa cum suntem noi. Ei nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât suntem noi sau decât am fost. Încercăm să-i incriminăm, vrem dintr-o dată să scoatem din ei niște sfinți. Ei, nu se poate! Nici noi nu am fost sfinți și nici cei după noi nu vor fi. Sfinții sunt în icoane, iar noi suntem invitați să ajungem la sfințenie. Noi am trăit vremea lui Ceaușescu, nu am făcut religia în școală, erau constângeri. Așa era regula și o respectam. Dar nu am avut tentațiile sau ispitele pe care le au ei acum. Nu aveam internet, nu aveam telefon celular. Poate dacă aveam telefon atunci, îl luam și noi la școală, nu? Dacă aveam tabletă, o luam și noi la școală. Nu trebuie incriminați din prisma asta, să ne punem niște ochelari și să vedem doar dreapta și stânga. Sunt copii.
Rep.: Vedem la televizor cazurile unor copii cu 10 pe linie care ajung să se sinucidă. Nu mai sunt înțeleși de părinți?
Pr. V. T.: Și noi avem copii numai de 10. Câteodată, părinții, cu cât un copil excelează spre ceva, ridică ștacheta și mai mult. Copilul acela, fiind genial, își dă seama că nu mai poate. Și atunci clachează. Trebuie înțeleși așa cum sunt. Copiii sunt frumoși așa cum sunt, cu bunele, cu relele, cu greșelile și calitățile lor. Nu este copil care să nu aibă o calitate. Greșesc, țipă, mai ales în recreații, dar acesta este modul lor de a se exprima. Trebuie înțeleși, consiliați, sfătuiți, nu certați. Un copil care este certat, deja este pierdut, fie în familie, fie la școală. Un profesor, dacă nu se face plăcut, înțeles și iubit de clasă, vorbește în van.
Rep.: Știți câți profesori țipă?
Pr. V. T.: Sunt… Eu am o vorbă: profesorul pune nota pe care o merită el. Nu poți face campioni din toți ca profesor, dar trebuie să salți media clasei, în așa fel încât să ai cu cine vorbi. Dacă ai trei de 10 în clasă și restul de 3 și 4, nu ești un profesor foarte bun. Copiii sunt reflecția noastră, așa cum elevii sunt reflecția profesorului. Câteodată, profesorul vine la clasă, trântește catalogul, face prezența, ridică pe unul în picioare… dar copilul acela poate vine de acasă și nu a avut ce mânca, poate părinții lui erau certați, poate maică-sa plângea că nu are bani să-și plătească întreținerea sau tata e bolnav. Și atunci vrei să scoți untul din el și îi pui 3! Școala trebuie umanizată, căci nu este imposibil. Elevul nu este soldatul de altădată: drepți, sculat. Trebuie înțeles, iubit, trebuie întâi să găsești căile de comunicare cu el, după aceea încercă să scoți de la el ceea ce știe, iar ce nu știe îi completezi tu. Dar completezi atunci când îl asculți. Dacă nu, cu lipsa aia rămâne toată viața. Câteodată, noi ne credem la catedră niște zmei…
Rep.: Mulți se plâng de partea financiară, au necazuri…
Pr. V. T.: Știu. Nu vreau să incriminez profesorii, sunt colegii mei de 23 de ani, am fost 15 ani metodist la Inspectoratul Școlar, știu foarte bine viața școlii, lipsurile, grijile, cheltuielile pe care le au pentru școală din salariile proprii. Dar un profesor adevărat este ca un preot, slujește catedra, luminează mintea. Noi încercăm în liturghie să iluminăm mintea prin Duhul Sfânt, iar la școală profesorii descoperă taina științei. Nu-i foarte ușor, dar cine nu poate, nu trebuie să stea la catedră. Trebuie să ai chemare, vocație. A fost perioada de după Revoluție, mai dezordonată, fiecare așteptam altceva, să ne cadă din cer cine știe ce, dar lucrurile cred că se așează. Noi încă avem copii foarte buni, dar îi judecăm după etalonul milităresc. Că mai chiulesc, se mai întâmplă. Și profesorii au făcut-o la vremea lor. Elevii nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât profesorii lor, părinții lor și societatea în general.
Rep.: Aveți un mesaj pentru credincioși?
Pr. V. T.: Împreună să ne rugăm, să ne mântuim, să fim mai buni, mai înțelegători, mai iertători. Oamenii trăiesc vremuri, iar vremurile sunt bine sau rele, în funcție de noi.
Rep.: Vine sfârșitul lumii? Mulți sunt terorizați de această idee?
Pr. V. T.: Sfârșitul pentru fiecare este atunci când moare și tot nu este un sfârșit, este doar o trecere de la o experiență la o altă experiență, în Împărăția lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură, Mântuitorul spune că nici îngerii din ceruri nu știu ziua sau ceasul când va fi sfârșitul, când va veni fiul lui Dumnezeu. Dacă nici îngerii nu știu, cu atât mai puțin vor ști oamenii…
Rep.: Numai eu am prins vreo patru sfârșituri ale lumii…
Pr. V. T.: Dacă citim în istorie, vedem că date ale sfârșitului au fost comunicate de nenumărate ori. Eu cred că trebuie să avem conștiința la care a ajuns Sfântul Apostol Pavel, care zice „ori de trăim, ori de murim, ai Domnului suntem”.
