La o adunare culturală de prestigiu prin ținută și longevitate din Focșani, zilele trecute, un ins neavizat, fără niciun fel de specializare în lingvistică sau măcar filologie (dar poet, într-o limbă fifilinică!), într-o discuție colectivă despre implicarea Rusiei în chestiunea Ucraina, a avut o remarcă de genul că în folclorul românesc ar circula expresia „ești urât ca limba rusă”. Personal nu am cunoștință de această imbecilitate care dezonorează limba lui Tolstoi sau Gogol și refuz să cred că expresia ar exista, aceasta în condițiile în care, de la revoluție încoace, în spațiul mioritic, se observă o migrație intelectuală înspre vest, iar audiența culturii ruse este, din păcate, în scădere. De mai bine de 20 de ani suntem îndemnați de către politicieni să stăm cu spatele la Moscova și să urmăm un destin occidental (garantat!, ce-i drept, de ei). Orice abordare calmă a subiectului în public te transformă în proscris. Ești comunist sau ai nostalgii de asemenea natură. Fără să se țină cont de ideea că schimburile culturale au contribuit mai mult decât orice la clădirea lumii de astăzi, iar democrațiile – rezultatul acestor schimburi.
Cred că este potrivit să împrospătăm memoria cititorilor cu un fragment dintr-un eseu despre limba rusă scris de Velimir Hlebnikov (1885-1922, poet și prozator rus): „Cândva, limbile uneau oamenii. Să ne imaginăm că suntem în epoca de piatră. Noapte, focuri, bătaia ciocanelor de cremene. Deodată se aud pași; toți până la unul, oamenii se aruncă spre arme, încremenind în poziție de luptă, amenințătoare. Dar iată că din întuneric li se rostește un nume cunoscut și imediat se lămurește totul: vin ai noștri. Ai noștri! – răsună din întuneric, consemn confirmat de fiece cuvânt al limbajului comun. Căci limbajul unea precum o voce cunoscută. În vreme ce arma nu e decât o expresie a fricii…”
Åži un fragment din cartea Împărăția spiritului și împărăția cezarului de Nikolai Berdiaev(1874-1948, filozof rus de reputație occidentală, născut la Kiev, cel care spunea ” Știu bine ce e marxismul, pentru că nu-l știu din afară, ci dinăuntru, și îmi provoacă chinuri”): „Declanșarea războaielor, care presupune întotdeauna o atmosferă de nebunie, e un fenomen deosebit de interesant. Regimul capitalist posedă proprietatea de a provoca războaie. O mână de capitaliști poate dori războiul pentru a obține piețe de desfacere, petrol etc. Dar această mână de capitaliști riscă nu numai să fie strivită economic, ci și anihilată fizic, atât prin războiul însuși, cât și prin revoluția care poate izbucni cu ușurință după război. Nu curajul personal inspiră războaiele duse în numele unor interese egoiste. Åži totuși nebunia pasiunilor, nebunia intereselor înseși poate împinge la război. Războiul este întotdeauna produsul fatum-ului și nu al libertății.” (din ediția 1994, Ed. Amarcord, Timișoara, pag.196, în traducerea lui Ilie Gyurcsik).
Este evident că după revoluția din ’89 limba rusă a fost devansată cu mult în școlile din România și chiar în cele din fostele țări sovietice (Uzbekistan, Azerbaidjan, Georgia, Armenia, Moldova) de limbile occidentale, în special engleza. Un training despre limba rusă cu tinerii din România ar fi cât se poate de interesant, iar rezultatele lui privind confuzia care se face între limba literară rusă/marea cultură rusă, în general și administrația de la Kremlin, ar fi edificatoare. Limbile care se studiază în școli și universități, în mod natural, urmează democrațiile și economiile libere. Iată ce îi răspundea un tânăr din Azerbaidjan, cu insolența curajoasă a vârstei, altui tânăr din Gruzia care milita pentru eliminarea obligației de a se învăța limba rusă în clasele 7-8, pe un forum de socializare : „Foarte corect, nu cred că e necesar un așa omagiu federației ruse încât să punem prin obligativitate elevii să învețe limba rusă, nu cred că rușii merită așa ceva luând în considerare că își bagă nasul în afacerile interne a zeci de țări. Trebuie s-avem atitudine…” Ce-i drept, fără opinie publică, democrațiile nu ar exista. Însă, la adulți, această confuzie destul de răspândită, între un popor sau cultură și administrația sa, este nepermisă.
Scriitorul Corneliu Fotea, în zilele lui bune de împlinire amicală și extravaganță poetică, se ridica în picioare și protocolar, obișnuia să recite, în rusă, din Serghei Esenin, „nu regret, nu mă jelesc, nu strig…”, cam în felul tărăgănat și muzical în care recita maestrul George Lesnea. Atmosfera specială a poemelor punea stăpânire pe auditoriul care nu înțelegea o iotă rusește și se lăsa în voia părerii că tot ceea ce este rusesc, este și în noi, românii. Se instala o tristețe ortodoxă care vizează drumurile comune ale existențelor noastre din această parte de lume și pe care mai târziu am observat-o la bătrânii din neamul părinților mei. Poate, cu adevărat, aveau ceva rusesc în ei. Poate în felul în care au înțeles lumea și au ales să își trăiască viețile lor simple. Această tristețe ortodoxă (profunzime, cuviință, smerenie, blândețe) avea să mă fascineze toată viața mea.
