În dreapta jos, cu mâna pe umărul băiatului, e bunica mea, Elena. Frumoasă femeie! Strașnică! Sus, în stânga, prima de lângă copii, e sora ei, Maria. Ultimii de pe rândul de sus, sunt străbunica și străbunicul meu. „Amintire din Bărăgan”, scrie abia lizibil, cu creionul, pe spatele pozei. Ce amintire…
Bunica s-a născut în 1929, la Mamornița, un sat în raionul Herța din regiunea Cernăuți (Ucraina). A avut o soră și un frate, Dumitru (Uicu), care mi-a fost naș de botez. A avut și-o bicicletă, și-un mânz, după cum am văzut în pozele vechi, la care mă uit din când în când. A mers la școală, și-a cumpărat rochii, și-a aranjat părul, a făcut poze. Și într-o zi a venit războiul.
Și-au fugit. Stalin n-a apucat să-i deporteze ca pe zeci de mii de români din Bucovina de Nord și Basarabia, în Siberia și Kazahstan. Au ajuns în România și, nu știu prin ce împrejurări ale acelor teribile vremuri, au fost deportați în Bărăgan.
„Deportările în Bărăgan au fost o acțiune întreprinsă în anii 1950 de regimul comunist din România, care a început prin relocarea forțată în Câmpia Bărăganului a populației dintr-o rază de aproximativ 25 km de granița cu Iugoslavia, din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, în urma conflictului izbucnit între Stalin și liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito și (…) a continuat prin condamnarea la muncă silnică a cetățenilor socotiți de regim ca fiind „nesiguri” sau „dușmani””, arată ro.wikipedia.org.
„În noaptea de 18 iunie 1951 a fost pusă în mişcare cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după cea întreprinsă în ianuarie 1945 împotriva etnicilor germani din România. În jur de 45.000 de persoane au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Bărăgan. Au fost duşi români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei, aromâni. În acest scop au fost mobilizaţi aproximativ 10.000 de soldaţi care au pus în aplicare ordinul de deportare. Transportul efectiv a necesitat 2.656 vagoane de tren şi 6.211 autocamioane. Deportaţii au putut lua cu ei doar strictul necesar, atât cât puteau duce cu ei. Bunurile pe care le-au lăsat în urmă au fost formal răscumpărate, la un preţ modic. Lagărele de muncă înfiinţate s-au concentrat în Câmpia Bărăganului, în zona Ialomiţei dar şi în zona Galaţi. Cei mai norocoşi au găsit câteva bordeie sărăcăcioase sau colibe, iar cei mai mulţi au fost coborâţi din tren şi lăsaţi în câmp deschis, cu interzicerea de a se îndepărta de un anumit areal”, scrie enciclopediaromaniei.ro.
Grea viață au dus! Război, foamete, deportare… Poveștile lor, cărora nu prea le dădeam mare atenție, copil fiind, mi-au creat o teribilă teamă de război. Rușii, spunea mamaia, sunt cei mai răi. Violau fetele, distrugeau tot ce le ieșea în cale, nu se punea problema să-ți ceară ceva și să refuzi! Îi era tare frică de ruși. Și de război. Și de foamete. Din cauza vieții grele, a lipsurilor, nu arunca nimic, făcea economii, nu rămânea niciodată datoare. Mă întreb de când mă știu, de când am crescut cu poveștile și cântecele lor, oare ar mai fi război dacă nu l-am mai glorifica?
Urăsc războiul! Nu l-am trăit decât prin amintirile lor, dar îl urăsc. Războiul nu e glorie! Războiul înseamnă moarte, distrugere, mutilări, boală, lipsuri cumplite, familii despărțite, fugă! Am refuzat să mă uit la știrile despre război, dar astăzi mi-au răsunat sirenele din Ucraina într-un filmuleț de pe Facebook și m-a bușit plânsul! Iar imaginile lor, ale străbunicilor mei, ale familiei mele fugind din calea războiului s-au suprapus cu imaginile ucrainenilor care fug acum. Cum s-a ajuns din nou aici în atât de puțin timp? Cum a ajuns din nou războiul lângă noi? Cum de omenirea nu înțelege nici acum că suntem mai puțin decât un grăunte de nisip în infinitul universului și că suntem cu toții, ruși, americani, chinezi, români, sudanezi, o singură mare familie, cea a oamenilor?
Ne ucidem pentru bani, putere, influență, resurse, mor copii de foame în timp ce îmbuibații planetei construiesc arme din ce în ce mai puternice. Când vom dispărea cu toții, planeta va respira ușurată…
