Primele amintiri despre film și pasiuni arzătoare despre actori, încă vii în memoria mea afectivă, sunt legate de micul cinematograf Unirea II de pe strada Ghergheasa (azi Unirea Principatelor) din Focșani. O încăpere obișnuită asemănătoare cu saloanele de nunți din perioada aceea a comunismului românesc, încălzită cu sobe de teracotă (care, până se încingeau, scoteau fum prin toate crăpăturile), cu dușumelele date cu motorină, cu mirosurile dispărute de celuloid și praf care astăzi înviorează ideea învechită, demodată chiar, a sălilor de cinematograf de altădată. Acolo s-au întemeiat primele mele filozofii despre suferințe și am văzut pentru prima oară Love Story cu Ali MacGraw și Ryan O’Neal, Marele Gatsby cu Robert Redford și Mia Farrow, Floarea soarelui cu Sophia Loren și Marcello Mastroianni, Unchiul Vania cu Serghei Bondarchuk și Irina Kupchenko, filmele pline de tandrețe rusească făcute de Nikita Mihalkov, Andrei Tarkovsky și Eldar Ryazanov, sau capodoperele lui Roger Vadim. Cine își mai aduce aminte astăzi de suferințele tânărului Stanislaw (Daniel Olbrychski), bolnav de ftizie, din Pădurea de mesteceni de Andrzej Wajda sau aventurile micului prinț din Antoine de Saint Exupery. În sala aceea întunecoasă cu scaune tocite din lemn așezate la același nivel și unde întotdeauna (când proclamam iubirea unei fete) căutam cu febrilitatea naivă a vârstei bilete la ultimul spectacol, când spectatorii erau puțini, ei bine, în sala aceea m-am îndrăgostit pe viață de Scarlett O’Hara.
Astăzi, în pofida faptului că filmul românesc câștigă premii și prestigiu inalterabil, fără precedent la festivaluri internaționale recunoscute, cinematografele se închid și devin discoteci, săli de bingo, magazine de mobilă sau sedii de partid. Locul bătrânelor cinematografe este luat de sălile de tip multiplex din mall-uri unde, de regulă, filmele sunt difuzate în premieră sau avanpremieră. Un fel de spectacol oportunist, cu scop publicitar, de masă, pentru vânzare. Sălile pentru cinefili, cu locuri reduse, ambianță și prețuri prohibitive, sunt cel mai adesea cu circuit închis, inaccesibile și inexistente în orașele mici, fără viață culturală sau universitară. Lumea se uită la filme acasă, în familie (în bucătărie, spațiul intim al bunilor mei compatrioți), la televizor, pe DVD sau internet, ceea ce denaturează spiritul aristocratic al publicului de cinematograf. Odată cu dispariția publicului de cinematograf, se pierde ceva din tradiția nobilă a orașului, la fel cum s-a pierdut – pentru totdeauna, din păcate, – odată cu dispariția librăriilor autentice sau anticariatului de pe Strada Mare.
Conducerea România Film, instituția care reprezintă filmul românesc, acuză Ministerul Culturii că este principalul vinovat de situația în care se află cinematografele. În România, în anul 1990 funcționau 874 de cinematografe, în noiembrie 2002, odată cu intrarea în vigoare a Legii cinematografiei nr.630, mai erau 122 de săli și grădini de spectacol în proprietatea statului, iar în prezent – doar 33 de săli de cinematograf, iar dintre acestea, numai 27 funcționale. Dincolo de o politică a culturii practicată la nivel instituțional, de gestionar și administrator, statul este incapabil să oprească dezastrul. Ceea ce se pierde cu adevărat este ceva din educație și credința unui spațiu în care viețile noastre sfâșiate de griji își pot găsi momente de optimism și libertate.
Iată ce scria Ecaterina Oproiu, critic de film, despre publicul de cinematograf: ‘’Când oamenii n-au mai avut curajul să creadă în viața de jos, când n-au mai avut candoarea să creadă în viața de sus, au început să creadă în viața ca-n filme. Starul a fost întruchiparea unui eden intermediar, unde Eva poartă bikini, merii cresc în piscine, iar șarpele își petrece vacanța pe un iaht personal. Bine sau rău – așa a fost. Pentru o bună parte a lumii, filmul a fost întradevăr o uzină care produce vise, conserve de vise. La început, vise sepia. Pe urmă technicolore, iar spre dimineață, înainte de ora trezirii – coșmaruri…’’
Pe vremuri oamenii își luau bilete la film pentru ziua de duminică din timp, cu multe zile înainte, iar în data spectacolului se îmbrăcau frumos și făceau din aceasta un eveniment special al săptămânii. Poate regimul comunist era de vină, cu maladiile, sărăcia și utopiile pe care le intreținea în perioada aceea, dar în ieșirea la cinematograf se păstrase un ceremonial sesizabil care venea din temperamentul cuminte și educat al acestui popor care credea, ca un copil, în filme. Zilele trecute, cineva îmi spunea că regretă nespus că nu poate vedea la cinematograful din oraș filmul lui Carlos Saura, Tango sau Constantin Brâncoveanu de Iuliana Mateescu. Cu toate că, utopiile comunismului românesc au rămas în urmă și par atât de îndepărtate!
LILI GOIA
