Un bun coleg de serviciu care îmi citește textele din Monitorul de Vrancea îmi spunea într-una dintre zile trecute, cu o voluptate a criticii arbitrare făcută din plăcerea convivialității, că nu găsește niciodată în articolele mele ceva provocator, iritant, scandalos cu care să mă contrazică. Nu ridic tonul și evit controversele zilei. Adică, nu scriu despre politică, arestări, cancanuri și în general despre societate, ci despre cărți, idei, întâmplări imaginare (și reale), drumuri și apusuri de soare, și cum ar putea el să conteste desfășurarea plenară a unui apus de soare, de pildă? Dacă ar fi existat măcar un motiv cât de mic de contestație, o fisură care să culpabilizeze autorul articolelor, ar fi făcut-o euforic. Ideea colegului mi-a atras atenția cu potențialul ei eseistic, cu atât mai mult cu cât insul nu este defel o fire contemplativă. I-a ieșit un porumbel din gură, cum se zice și se pare că sunt nevoit să-i mulțumesc pentru subiect.
Citim ziare și suntem acaparați pe de-a-ntregul de televiziune, și cel mai adesea ajungem să trăim într-o realitate confecționată de alții, în care riscăm să ne pierdem mințile. Se naște un mod superficial de a trăi, doar cu bunăstare materială și confort psihic. Aici nu este vorba numai de o proastă alegere, ci de absența ta din propria viață. Riști să devii o creatură străină propriului destin, într-un fel de descompunere lentă pe care ai fi tentat să nu o iei în seamă ca atare. Îți însușești convingerile, ideile și uneori, ca un adevărat imitator, dicționarul și dicția realizatorului cutare de televiziune, fără să mai fii tu însuți. Te dizolvi într-o leșie, chiar intelectuală, într-un anonimat călâi standardizat de nevoile cotidiene și fără să-ți dai seama, renunți la cea mai însemnată componentă a firii omenești: frumusețea unicității. Colegul meu are origini țărănești și în conversațiile diverse pe care la facem, am observat întotdeauna un vag parfum al ironiei care îi pune în valoare inteligența. Exclud orgoliul egoist și gol. De aceea, odată cu observația despre ‘’apusul de soare’’ nu putea rata ocazia de a-și etala rafinamentul încântător al ironiei.
Un apus de soare nu este doar un simplu și inutil fenomen fizic. Ceea ce înseamnă pentru mine astăzi un ‘’apus de soare’’, include întreaga reprezentare a fenomenului din patrimoniul cultural al omenirii. Înainte de toate, este o arhitectură triumfătoare a spiritului artistic, o reprezentare hrisalidică a existenței. Cine nu a tânjit măcar o dată în viață după apusurile amanților din Tahiti așa cum au fost pictate acestea de Paul Gauguin și în ce fel ne putem imagina însângeratul apus de soare în Olimp dintr-un ulei pe pânză de Gal Alenka Maria? Au fost timpuri când îmi doream să cunosc limbile popoarelor din nord doar ca să înțeleg tâlcurile înfricoșătoare ale apusurilor dinspre pol, amplificate de ghețuri și liniile apelor. Apusurile domestice privite de pe terasa Fridei Kahlo ce sfârșeau întotdeauna în fereastrele casei, incendiindu-le. Asfințiturile filocalice de la Putna, ori cele din marea literatură a lumii. Apusurile de soare sunt imagini cu un deznodământ nehotărât, care, prin încărcătura lor mistică, ne fac reflexivi și temători. Ei bine, dacă nu ar fi existat, cât de mult i-ar fi lipsit omenirii apusurile din Arghezi, Prévert sau Anna Ahmatova! ‘’Ritmul lecturii – scrie Umberto Eco în Memoria vegetală (Ed.Rao, București, 2008, în traducerea făcută de Anamaria Gebăilă, pag.26 – îl urmează pe cel al trupului, ritmul trupului îl urmează pe cel al lecturii. Nu citim numai cu creierul, citim cu întregul nostru trup și de aceea, când citim o carte, plângem sau râdem… Căci, atunci când pare să vorbească numai despre idei, o carte ne vorbește tot despre emoțiile și experiențele altor trupuri.’’
Indiscutabil, alegerile noastre din viață sunt supuse întotdeauna unui risc. De aceea, indiferent ce opțiuni ai, ce lucrezi sau obișnuiești să faci, nu cred că este rău să vezi, măcar din când în când, frumusețea lumii și a pământului, și în clipele mai puțin apăsătoare, poate la o cafea sau în timp ce aștepți trenul, să te lași sedus de fantasma unei cărți nescrise, de destinul excelent al pomilor în floare, de spectacolul umbrelor mici, să tânjești după deriva gândului în apusul de soare sau să crezi în triumful ironiei. Poate mă veți contrazice – nu sunt decât niște cuvinte, domnule, – dar există o știință a interpretării care ne poate face să înțelegem scopurile mari ale existențelor noastre. Este o alternativă garantată la eșecurile și maladiile istoriei contemporane.
LILI GOIA
