Într-o căsuță uitată de Dumnezeu într-una din văile Vintileascăi, înconjurată de-un peisaj mirific ce-ți copleșește sufletul, o femeie de 87 de ani trăiește zi de zi și noapte de noapte, un coșmar ce pare a nu se mai sfârși. Cu toate că are frați și surori prin apropiere, ea se chinuie din răsputeri să supraviețuiască în singurătate și sărăcie și să suporte violențele și umilințele la care este supusă de un nepot, pe care se pare că nicio autoritate locală nu-l poate potoli. „El a bătut-o pe fiică-mea, s-a dat la ea de a plecat din sat, s-a dus la Dumitrești și am rămas singură… Åži la mine a încercat să se dea și i-am spus «nu ți-e rușine, porcule!». E vai de mine, aproape că nu mai văd… N-are cine mă îngriji și eu nu mai pot, nu mai pot…”, a spus, tremurând, biata bunicuță. Pentru tanti Mărioara, singura speranță de mai bine pare a fi internarea într-un cămin…
Un trup cocoșat, adunat ghem în el însuși, nemișcat, pe una din treptele bojdeucii dintr-o curte pârloagă, era, la acea oră, singurul purtător de suflet de pe toată întinderea. De la poartă, îi vedeam doar spinarea învelită-ntr-un pulover răpciugos, de sub care se iveau, straniu, călcâiele goale prin ruptura ciorapilor de lână. Tanti Mărioara, femeia sărmană despre care ne-au povestit săteni din Vintileasca, ce n-au putut rămâne indiferenți la starea în care a ajuns, nu ne-a auzit strigătul. Fuseserăm avertizați: la 87 de ani nici nu prea aude, și nici nu mai prea vede… În schimb, judecă încă foarte bine conștientizând cu atât mai mult pericolul stării de neputință în care se adâncește din zi în zi… Erau orele amiezii. Soarele molatec al toamnei răsfăța pădurile înălțimilor din jur, însă pentru biata bunicuță, frigul din suflet s-a infiltrat încet, dar sigur, și-n oasele bătrâne… și-n trupul cocârjat…
Încotoșmănată bine în pulovere murdare, lăbărțate, cu ștrampi groși de lână trași pe picioarele bolnave și îmbrobodită cu două rânduri de basmale, femeia de-abia ce-și trăgea sufletul așezată într-o poziție nefirească, acolo, pe trepte. Mai jos, pe pământ, într-o balie azurie, câteva rufe muiate în apă prea puțină și un săpun de casă dădeau de înțeles treaba care i-a epuizat, prea devreme, puterile. „Am încercat să spăl câte ceva, că tot e murdar aici… Vreau să spăl tot, și cearceaful, și pernele vreau să le dezbrac… Să spăl și tot de pe mine că toate sunt prea murdare… Da văz că nu mai pot… Îs nevoiașă tare… Scap pișatul pe mine și totul miroase, parcă eu nu știu… Dar n-am ce să fac, că n-am pe nimeni, pe nimeni să mă ajute…”, a explicat cu greu, de parcă și emiterea fiecărui sunet dinăuntrul trupului ei obosit era un efort prea greu de făcut…
Efortul, sau tristețea ajunsă până la limita trecerii în deznădejde, din cauza singurătății în care a ajuns să trăiască… „Bărbatul mi-a murit de mult… Am o fată care a avut probleme cu capul, a fost prin spitale, pe unde-o fi fost că nici eu nu mai știu. Dar s-a făcut bine, a stat aici cu mine o vreme și măcar aveam și eu pe cineva… Numai că a luat-o la bătaie cu bățul nepotu-meu, tot mereu se lua de ea, se și dădea la ea, și până la urmă s-a mutat cu tot cu bărba-su la Dumitrești… Eu numai pe Niculina o am și vreu să se întoarcă la mine… Ar sta cu mine în casa asta, este a lui Dobre, frate-meu care-a murit și mi-a lăsat-o mie să stau în ea… M-aș duce eu până la ea în Dumitrești da nu mai pot merge… De abia mă mișc prin curte… Sunt bătrână, poate mă găsește moartea pe acolo… măcar de m-ar găsi”, a mai spus femeia…
„Mi-e rușine să vă invit în casă…”
Cu greu, și-a ridicat trupul de pe scară și, sprijinindu-se de pereți, cu spinarea cocoșată aproape la 90 de grade față de verticală, a pornit, târșâit, spre ușa casei. „Mi-e cam rușine să vă invit înăuntru. E cam mizerie… că dacă eu nu mai pot să fac nimic…”, s-a scuzat.
De-abia trecând peste praguri, a ajuns în odaia cea mai mică în care-și duce zilele în singurătate. O odaie cu pereți afumați, cu podea din lut prin care lumina zilei străbate timid prin fereastra acoperită pe jumătate de o perdea murdară… Sub ea, patul în care cu greu își mai găsește odihna bunicuța. Iar alături, o masă antică, acoperită cu o mușama jerpelită pe care tronau, la ora vizitei noastre, o mămăligă începută, un castron cu ouă și o farfurie cu mămăligă amestecată cu brânză. „Mi-a adus cumnată-mea. Ea singură ce se mai gândește la mine, și-s tare mulțumită dar știți… eu nu prea pot să mănânc. Îs bolnavă, nu pot mânca, slăbesc… Inima se zbate, capul mă doare… Am căzut mai demult și mă doare rău la șold, într-o parte… Că dac-aș fi mai bine, credeți că n-aș face curat aici…?”, spune, lăcrimând, sărăcuța… Ghicește devălmășia de prin odaia ei mai mult pe pipăite, și pe de o parte, e mai bine așa: nu i se arată ochilor întreaga dimensiune a decăderii existenței sale tot mai neputincioase. „Am avut glaucom, la un ochi m-am operat. Dar degeaba, că s-a întins și la celălalt și aproape că nu mai văd… Doar umbre zăresc”, explică.
Se târăște până la ușa din celălalt capăt al camerei. Apasă pe clanță. Åži o deschide, ca să ne arate cât de mult s-a străduit să aibă asigurate măcar ouă de la câteva găini pe care le-a ținut efectiv, nu în vreun coteț, ci în altă odaie a casei. „Era mai ușor așa să le dau mâncare, că tare greu pot să merg”, spune.
Grija de-a nu avea ce pune pe masă, imposibilitatea de a merge măcar până la un magazin, durerile ce-i chinuie trupul, spaima că vine iarna și n-are lemne, și pe nimeni care să-i facă pârtie și să-i dea sprijinul de care are atâta nevoie, o aruncă pe tanti Mărioara în cea mai neagră deznădejde. Cu toate că are în apropiere rude destule, aceștia nu se grăbesc să-i ușureze în vreun fel existența. „În schimb, vine tot mereu cu scandal nepotu-meu, îl știe toată lumea. I-am spus lui frate-meu, da zice că n-are ce-i face. Nu știu ce vrea de la mine, a bătut-o pe fiică-mea de a plecat, se îmbată, a încercat să se dea și la mine! I-am și zis «nu ți-e rușine, porcule!», că doar eu i-am crescut cât erau mici, și acu să facă așa ceva…”, s-a văitat sărăcuța.
Complet neputincioasă și fără apărare
Georgică Spătaru, primarul comunei Vintileasca, spune că știe de situația grea a bătrânicii, precum și de scandalurile făcute de nepotul acesteia. Mai mult, el a explicat că la domiciliul acesteia a fost deseori și asistentul social al comunei însă lucrurile nu s-au îmbunătățit. „Niculina, fiica femeii are probleme grave psihice și efectiv nu cred că ar putea-o îngriji chiar dacă s-ar muta înapoi. Nepotul e cunoscut ca fiind violent. Îl știe și poliția, mi se pare că i-au dat și câteva amenzi pentru tulburarea liniștii publice… Într-adevăr, cât a stat și Niculina acolo au fost mari scandaluri între ei. În zonă stau rude de-ale lui tanti Mărioara dar ce să zic, fiecare cu familia lui, nu se prea amestecă… iar ea devine din ce în ce mai neputincioasă. Cred că cea mai bună soluție pentru ea ar fi internarea într-un cămin de bătrâni, unde să primească și îngrijiri medicale. Are o pensie de veteran, după soțul ei. I-ar fi cel mai bine într-un cămin, în situația dată, și vom încerca să facem demersuri în acest sens. Numai să vrea și ea”, a fost de părere primarul Spătaru.
„Am tors și-am muncit la brazde”
Singurele dorințe ale nefericitei octogenare sunt, însă, de-a o avea înapoi, acasă, pe singura sa fiică, și de-a fi lăsate-n pace de nepotul scandalagiu. „Fata m-ar îngriji, că știu eu că s-a făcut sănătoasă, nu mai face crizele de le făcea… Că-i tare grea singurătatea și nu cred că mai pot face față la iarnă în felul ăsta… Cât am putut, am muncit în viața mea… Am tors prin sat, pe la femei, am muncit la brazde… Acu nu mai pot mai nimic. Uite, am încercat s-o iau pe drum, să mă duc la clacă să-mi aduc lemne, că vine iarna și n-am un vreasc… Åži n-am putut, doar ce-am ieșit din curte și m-a luat amețeala, de-abia m-am întors în casă… Îs bătrână, îs bolnavă și n-am pe nimeni… Nu știu ce-oi face de lemne… da poate până la iarnă oi muri, și gata…”, spera ea.
Åži atât de firavă apărea de sub hainele sale lăbărțate, atâta tristețe aduna în cuvinte și despre atâta deznădejde și nevoie de protecție striga neputința sa evidentă încât, involuntar, i-am adunat mâna în căușul palmelor mele. M-a tras spre ea, ca să mă strângă la piept. Când am privit-o din nou, lacrimi dureroase curgeau prin șanțurile adânci ale ridurilor feței încadrată în strânsoarea broboadelor. „Nici nu pot să încui ușile, maică… Nu pot să mă apăr dacă vine ăla peste mine… Nici să strig nu pot… Duceți-vă, maică, la fata mea, și spuneți-i. Poate o vrea ea să se întoarcă la mine…”, a mai spus, sfârșită.
Până să se întoarcă fiică-sa, poate că mult mai bine i-ar fi, vorba primarului, într-un cămin… Cu toate că e bine știut că nici în cele ale Crucii Roșii, nici în cele ale DGASPC nu mai sunt locuri, totuși… ar putea s-o ajute cineva?
