Åžapte copii cu vârste între 4 și 15 ani, din Jitia, nu știu dacă vor mai putea merge, din toamnă, la școală și la grădiniță, deși câțiva dintre ei sunt premianți. Din păcate, nu sunt nici primii nici ultimii din județul nostru care se confruntă cu astfel de situație în care i-a adus sărăcia tot mai cruntă… Părinții lor, Anișoara Trifu și Dan Fieraru, de 33, respectiv 49 de ani, care nu se sfiesc să spună că sunt țigani, doresc mai mult ca orice ca aceștia să învețe mai departe, convinși că numai astfel vor putea răzbate în viața lor viitoare. Pe lângă copii, cei doi mai trebuie să poarte de grijă unei mătuși de 70 de ani, oarbă din naștere, și să vadă de bunicul celor mici, paralizat și afazic în urma unui accident vascular. Cine dorește să le dăruiască acestor șapte frați șansa de a merge la școală mai departe, donându-le rechizite, încălțăminte, îmbrăcăminte, ghiozdane etc., poate contacta familia la telefon 0764.639.267.
Departe de ochii lumii, undeva, într-o căsuță cu doar două odăi, șapte copii își trăiesc copilăria a cărei normalitate este din ce în ce mai serios pusă sub semnul întrebării… Sărăcia tot mai acută în care se adâncesc, nevoile ce copleșesc familia de la o zi la alta și imposibilitatea părinților lor de a le asigura, oricât s-ar strădui, toate cele necesare în următorul an școlar, fac ca viitorul să nu sune deloc bine pentru aceștia… Åži este păcat! Păcat pentru că, dacă în alte cazuri, abandonarea școlii este singura și cea mai facilă soluție a familiei de a scăpa de o povară, în acest caz niciunul dintre cei doi părinți nu vor să accepte așa ceva. Chiar dacă, după cum singur spune Dan, tatăl copiilor, „suntem țigani. Åži dacă suntem țigani credeți că nu înțelegem ce înseamnă școala? Eu am să trag cât pot, am să muncesc oriunde mă cheamă cineva numai să nu rămână ăștia mici fără școală… Păi cum să-i las dacă văd că învață bine?! Åžtiți ce mândru am fost când Elena, care a intrat într-a VI-a, a luat premiul I? Sau când a venit Alin cu premiul II? Păi ce se compară cu bucuria pe care o ai când îți vezi copiii, cum i-am văzut eu pe ăștia trei, gemenii de șase ani și pe Georgiana, de patru ani, la serbare la grădiniță, cum cântă și spun poezii? Sunt copii deștepți, și nici nu mă gândesc să nu se ducă la școală! Recunosc, este foarte greu… dar fără școală nu te mai descurci în ziua de azi”, a zis bărbatul. În fața unei astfel de abordări a vieții, explicată verde-n față acolo, în mijlocul evidentei sărăcii în care singura sclipire vine din șapte perechi de ochi de copil, nu poți decât să te-nclini! Păi spuneți, nu are omul ăsta dreptate?! Chiar dacă la un moment dat, o alegere complet neinspirată l-a făcut să piardă drumul drept, știe cât de mult a contat pentru el însuși școala.
Soția lui însă, nu a avut această șansă și asta, crede ea, din cauza sărăciei. „Am fost mulți și amărâți… De aia eu nu am făcut nicio clasă. Nu știu nici să scriu, nici să citesc. E tare rău, că nu pot să-i ajut la lecții nici pe ăștia mici, și nici să citesc și eu scrisul la filme, de exemplu, al televizor… M-am măritat de tânără, am născut primii trei copii și mi-a murit bărbatul… Apoi l-am întâlnit pe Dan, și ne-am ridicat casa asta pe o bucată de pământ ce ne-a dat-o maică-mea. Suntem de zece ani împreună, și cu el am mai făcut patru copii. Sunt toți ai noștri și încercăm cum putem să facem ce-om face să poată merge la școală, că văd și eu cât e de greu fără…”, a spus Anișoara.
„Ce vrei să te faci când vei fi mare?”
Trecuse de amiază când am ajuns în curtea pârloagă a familiei celor șapte copii, despre greutățile cărora ne-au vorbit câțiva săteni ce locuiesc dincolo de puntea peste râul Râmnicu Sărat, ce desparte Jitia în două. Cei mai mici dintre ei, zburătăceau prin curte plini de acea veselie pe care doar inocența copilăriei o poate face să strălucească. Totuși, curiozitatea stârnită de apariția noastră i-a adunat ca la comandă, în casă! Aliniați pe una din cele două dormeze în care se îngrămădesc nopțile, au început să ne cerceteze timid, cu ochi mari, rotunzi și catifelați.
Mădălina, cea mai mare dintre ei are 15 ani și este în clasa a VIII-a. Pare o adevărată domnișoară însă nici prin gând nu-i trece să se mărite, așa cum fac multe alte fete. Recunoaște că ultima clasă de gimnaziu va fi destul de dificilă pentru ea, însă chiar dacă rezultatele sale școlare sunt mediocre, speră ca anul viitor să obțină totuși un loc la liceu. Nu de alta, dar visul ei este să devină doctoriță… Pentru fratele său, Åžtefan, de 13 ani, care tocmai a promovat în clasa a VII-a, visul suprem este să devină fotbalist, motiv pentru care trage cât poate de tare astfel încât să intre la Liceul Sportiv. Elena, de 12 ani, elevă în clasa a VI-a, cea care a obținut premiul I, era plecată în excursie la Brăila în ziua când i-am vizitat. Frații ei ne-au spus, totuși, că aceasta vrea să devină învățătoare așa că visează să fie admisă la Liceul Pedagogic. Mezinii familiei însă, parcă au făcut pact să devină toți, când o veni vremea, polițiști. Aceasta e meseria pe care și-o doresc Alin, de opt ani, din clasa a II-a, cel care a obținut și premiul II în fostul an școlar, și gemenii de 6 ani, Vali și Ionuț și mai ales Georgiana, fetița de doar 4 anișori ale cărei replici și simț de observație lasă pe toată lumea cu gura căscată!
Vise de copii silitori, înconjurați de sărăcie… Nu știu dacă vor avea ghiozdane când va începe școala, nu știu nici dacă vor avea ce băga în ele… Nu știu dacă vor putea încălța vreo pereche de teniși noi sau vor merge la școală tot în papucii scâlciați peste vară… Dar oricum va fi, ei spun că nu se lasă!
Åžapte alocații, un ajutor social, muncă cu ziua
Este destul de greu de imaginat, pentru o mamă și-un tată, cum este să pui la masă în fiecare zi, șapte copii! Cum este să speli la mână, că n-au mașină de spălat, pentru atâtea persoane, cum să încalți și să îmbraci atâtea trupuri când venitul sigur pe o lună nu e mai mare de 430 lei, respectiv alocațiile de stat și un ajutor social… Ca să-și mărească atât cât pot veniturile, Anișoara și Dan merg la muncă oriunde sunt solicitați. „Seara le fac copiilor de mâncare și ziua mergem la muncă. Acum ne ducem cu ziua la brazde la fân, luăm cam 40 de lei la zi, dar nu știu ce facem când s-o termina și cu asta. Bărbatu-meu știe și ceva zidărie, dar rar se întâmplă să aibă de lucru așa ceva… E greu cu banii în zona asta, vine iarna și o căruță cu lemn costă… Iarna ne ducem la pădure cu toții și adunăm crengi… „, spune Anișoara.
În cele două odăi ce compun casa în care locuiesc, sunt așezate, direct pe lutul gol al podelei, trei paturi, o masă și un bufet. În două dintre paturi se îngrămădesc nopțile, toți cei nouă membrii ai familiei, iar în cel de-al treilea doarme Dobra, mătușa de 80 de ani, oarbă, de care tot ei îngrijesc. Femeia a fost căsătorită de două ori, și amândoi bărbații i-au murit. Acum trăiește pe lângă familia lui Dan iar singura nemulțumire este că acesta nu poate fi angajat de primărie, să-i fie asistent personal. „Ar face și el vechime, ar lua o pensie la bătrânețe, dar la primărie au zis că nu se poate să-l angajeze. Mie îmi vin banii de handicap și de însoțitor, îi ajut cât pot dar e greu, că dincolo (în casa alăturată -n.r.), mai este și socrul lui paralizat, care trebuie îngrijit”, spune femeia.
Într-adevăr, în bordeiul de lângă căsuța celor șapte copii, Toader Tudorache, de 62 de ani, socrul lui Dan, s-a rupt de lumea înconjurătoare în urmă cu aproape trei ani, când a făcut un accident vascular cerebral în urma căruia s-a ales cu neuroplegie dreapta. Nu doar că aproape i-au paralizat membrele pe care nu știe cum să și le mai coordoneze, dar a mai rămas și afazic, astfel încât nimeni nu se mai poate înțelege cu el… „Nu știu de ce nu l-au încadrat în grad de handicap, deși i-au dat certificat… Ar fi luat și el câțiva lei, că-i greu tare de când s-a îmbolnăvit… Îi trebuie medicamente, bani nu sunt… Mai avem și o fată în clasa a VII-a… Vă dați seama…”, a explicat Lilica Trifu, soția omului.
Părinții duc crucea necazurilor, privind doar spre viitorul copiilor
Anișoara și Dan sunt împreună de zece ani și spun că așa cum au putut, au depășit până acum multe situații dificile renunțând la ei, în folosul propriilor copii. Totuși, când pe lângă șapte prichindei ai în grijă și o mătușă oarbă, și un tată paralizat și afazic plus o mamă care își duc zilele dintr-un ajutor social de 270 lei lunar, nu e deloc simplu. Cei doi părinți simt că le este din ce în ce mai greu. Au renunțat deocamdată la extinderea atât de necesară a casei cu încă o odaie, două – ca să le facă spațiul zilnic de trai mai confortabil, în favoarea copiilor care, din septembrie, trebuie să meargă mai departe la școală… „Dacă mă credeți, acum mă gândesc cum să fac să le iau la toți de încălțat… N-au nici ghiozdane, nici rechizite… Să zicem că or să primească și anul ăsta caiete de la școală, prin programul ăla pentru copii săraci, dar să știți că nu sunt deloc bune, paginile sug cerneala și se pătează, și e păcat de munca lor… Åžtiu că au mai fost date ajutoare, noi nu am primit… dar măcar pentru copiii ăștia dacă ne-ar ajuta cineva… Că sunt copii buni… Premianți… Åži este păcat…”, a spus, amărât, Dan, conducându-ne pe ulița îngustă, spre podețul ce unește cele două părți ale Jitiei. În urma noastră, șapte copii făceau cu mâna de „la revedere”. Åžapte copii nevinovați, șapte suflete în care ard șapte speranțe… Speranțe într-un viitor, măcar un pic, mai bun…
