Cred că la 18 ani, oricât de greu ți s-ar părea c-o duci, indiferent dacă taică-tu e bețiv și-și bate familia, indiferent dacă nu ai bani să-ți cumperi ce-ți dorești sau să pleci unde vrei, indiferent dacă zâmbești puțin și te îmbraci în negru declarându-te un pesimist căci, nu-i așa, optimiștii nu pot fi plăcut surprinși, porți totuși în tine, ce să zic, un fel de stea de la Răsărit, la lumina căreia speri, oricât te-ai opune, că poți scăpa din coșmarul de acasă, că-ți poți găsi și păstra prietenii, că vei fi cineva, nu o umbră.
În urmă cu câteva zile am avut o adevărată confruntare cu o absolventă de liceu, care m-a făcut să mă simt ceea ce sunt de fapt, dar negam în fața propriului sine: o femeie, nu o adolescentă, nu o tânără. Mă uitam la această fată încrezătoare în ea, în Dumnezeu, în țară și popor, în destin, cititoare de cărți de religie și filozofie și m-am trezit teleportată aici, în cei 35 de ani ai mei, cu credite și facturi și grijile pentru cei doi copii, cu timpul care nu-mi ajunge niciodată, cu resemnarea mea. Sunt un om resemnat. Nu mai cred. Åži mi-e teamă că am tendința de a transfera o parte din necredința mea în orice, către alții. Îmi vine să-i scutur din visarea în care îmi par a fi, să le iau capetele din nori și să-i aduc aici, pe pământ, unde deși cotizăm la sistemul sanitar, nu ne putem face analize medicale, unde trebuie să plătești întreținerea, unde mâncarea și medicamentele sunt scumpe, unde străzile au gropi, unde în fața unui ghișeu te simți de multe ori umilit tu, contribuabil.
Åži de parcă n-ar fi fost de ajuns, la emisiunea lui Gâdea am văzut un absolvent de liceu, care spunea că nota ce-i fusese scăzută cu vreo trei puncte în urma contestației nu este o tragedie personală, ci una axiologică. Am zâmbit și am simțit nevoia să-l persiflez. A fost reacția imediată. Dar apoi mi-am adus aminte că acum vreo două decenii am crezut că am inventat un cuvânt genial – „antiistorie”, pentru ca apoi să descopăr conceptul la Eliade. Pe atunci, citeam și eu cărți de filozofie, de istoria religiilor, citeam tot ce găseam în biblioteca liceului și în biblioteca județeană, Victor Petrini era idealul meu masculin. Scriam poezii fără rimă, înșiruiri de cuvinte ce au ieșit demult din vocabularul meu. Acum nu mai citesc decât cărți de povești copiilor mei, textele scrise de colegi, articole din presă. Nu mai scriu poezii.
Regret? Cu siguranță nu! Am trăit acele timpuri și duse sunt. Nu mi-e dor de zbuciumul adolescenței, de neliniștile ei, de naivitatea și speranțele ei, de căutările ei. Toate la timpul lor. Da, mi-e dor să am timp să citesc o carte, sunt multe acasă în bibliotecă și mă trezesc câteodată tânjind după ele, dar fetița mă strigă: Mami, hai să jucăm prinsa, iar băiețelul ridică mâinile să-l iau în brațe, apoi își pune căpușorul pe umărul meu și spune dulce, încet, zâmbind șmecher: Maaaamaaa… Chipurile lor, privirile lor curioase, râsul lor molipsitor, întrebările lor, uimirile lor mă învață mai mult(e) decât orice carte. Poate voi avea timp să citesc la pensie. Deși pentru atunci am alte planuri. Să călătoresc.
Aș vrea totuși să nu mai cobor pe nimeni din nori. Åži parcă, măcar din când în când, aș vrea să „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” – Marcu 9, 24.
