Pe întâi martie, Ion Panait ar fi împlinit 70 de ani. A fost unul dintre acei poeți rari care își rup versurile din carnea lor, desfăcându-le ca pe niște hălci aburinde, epuizându-se pe sine. În el a trăit un călău nemilos care până la urmă l-a ucis încetul cu încetul, fără îndurare. Avea temperamentul nestăvilit al țăranului înșelat de comuniști din familia lui de la Piscu. Îți dădeai seama de această trăsătură și din felul în care umbla îmbrăcat impecabil, chiar și în cele mai nesemnificative împrejurări. Pe cămășile lui, oricât ai fi căutat, n-ai fi găsit nicio cută, de parcă era obsedat de ideea purității.
Moartea lui Ion Panait la malul mării a fost o admirabilă răzbunare asupra sorții care l-a îndepărtat de magia arbitrară a apei după care a tânjit toată viața, așa cum se întâmplase odinioară și cu Mihai Eminescu. La malul mării se ducea în fiecare an, împlinind un ritual din care se întorcea ros de îndoieli și reverii înduioșătoare după o patrie inventată. Ion Panait a fost atât de atras de mare încât versurile lui, citindu-le postum, pot fi traduse cu ușurință în limbile seducătoare ale apelor.
Era de-a dreptul fascinant să-l privești pe Ion Panait trecând, seara, în drum spre casă, prin piața de legume a orașului. Mergea încet, ca un prinț, printre mesele încărcate cu adevărate capodopere, ardei, ceapă, roșii, salate verzi, sedus de dimensiunea poetică a acestora. Uneori se oprea și fără nicio noimă, fără să cumpere, lua în mâini poamele acelea minunate care se oglindeau în propria lui natură și le lăsa să-l subjuge pe de-a-ntregul.
Odată eram împreună în mijlocul pieții și vorbeam despre înțelesurile hibride ale existenței când, din întâmplare, privirea mi s-a oprit pe o grămăjoară de petale de trandafiri roșii pe care florăresele le strânseseră cu mătura într-o parte. Eram acolo în singurul moment al zilei când, printr-o spărtură din acoperiș, ca un reflector, lumina soarelui căzuse pe grămada de petale rupte așa încât acestea păreau un pumn de rubine aruncate pe jos. Aceea a fost ultima dată când l-am văzut pe Ion Panait.
De câte ori mi se întâmplă să trec prin piața de legume a orașului, caut locul în care florăresele strânseseră în ziua aceea, cu mătura, florile rupte și mă aștept să-l zăresc pe Ion Panait. Imaginea limpede, perceptibilă, fără finitudine a rubinelor își găsește referințe complicate în memoria mea și oricât de neclară, de vagă, de îndepărtată ar fi, se împletește leneș cu venele prin care curge, asemănător, sângele meu.
La urma urmelor, toate întâmplările sunt perfecte.
