Georgeta Burduşa, învăţătoarea dedicată profesiei

   Învățătoarea Georgeta Burdușa trăiește, de 40 de ani, în mijlocul copiilor. Este în pragul pensionării, dar simte că nu se poate despărți de ei. A învățat să iubească profesia de dascăl în timp, învățând de la oameni care i-au rămas până acum în amintire. Aventura sa ca dascăl a început la Liceul Pedagogic din Bacău, în 1968. În Focșani abia un an mai târziu avea să se deschidă Liceul Pedagogic, astfel că a decis să meargă la fratele ei, care era student în Bacău. La absolvire, a fost repartizată într-un cătun uitat de lume și fără curent electric, Dealul Cucului din comuna Poiana Cristei. Acolo îi învăța carte pe elevi la lumina lămpii cu gaz. Tot acolo și-a cunoscut soțul, dragostea vieții ei, alături de care a plecat la Garoafa. Din 1994 este profesor la Åžcoala Gimnazială din Garoafa, actualmente Åžcoala Gimnazială „Emil Atanasiu”. Aici se simte ca acasă, este iubită de copii. Anul acesta a împlinit vârsta de pensionare și se gândește cu profundă amărăciune că va trebui să-i părăsească pe copiii ei dragi.

Reporter: Ce emoții vă încearcă acum?
Georgeta Burdușa: Emoțiile m-au încercat când am avut întâlnirea de 40 de ani, la Liceul Pedagogic Bacău. Åži acolo m-am întâlnit cu colegii mei din mai multe județe, din județul Neamț, din județul Bacău, din județul Vrancea și din județul Tulcea am avut două colege.

Rep.: Colegele din Vrancea care au terminat cu dumneavoastră mai sunt cadre didactice și acum?
G.B.: Nu, în clasa noastră nu am fost decât două din Vrancea, doar eu am profesat până la sfârșit, cealaltă colegă, din diferite motive, nu a stat decât zece ani în învățământ.

Rep.:Ați fost în Poiana Cristei până când?
G.B.: Din 1973 până în 1975. Acolo l-am cunoscut pe soțul meu, învățător ca și mine. Dânsul era din Garoafa, ne-am căsătorit și ne-am transferat aici, în Garoafa, în 1975. De atunci sunt învățător la Garoafa, dar nu la școala din centru, la Precistanu. Pe vremuri era acolo o fermă de vaci unde lucrau muncitori veniți din diferite județe ale țării. Acolo am stat doi ani. S-a desființat un post și a trebuit să plec. Apoi am fost transferată la Åžcoala din Răchitosu, am fost și director acolo. Cred că am fost 10 ani director, dar cu toate responsabilitățile. Pe vremea aceea toate lucrările le făceam noi. Aveam o colaborare foarte bună cu oamenii din sat. Am prins cutremurul din ’86 acolo. Am avut clase improvizate. Se învăța și sâmbăta pe vremea aia. Terminasem curățenia în școală, eram satisfăcută. Cutremurul a fost noaptea, iar a doua zi, când am văzut munca mea… După acea perioadă am mers la Åžcoala Bizighești, împreună cu soțul meu. Åžase ani am stat și la Åžcoala Bizighești, toate serbările și activitățile le-am făcut împreună cu soțul. Ne-am completat unul pe altul. Cred că puține cadre didactice pot să spună că au lucrat împreună cu soții lor fără să fie divergențe, să se completeze unul pe altul, să fim iubiți de cetățeni, că am simțit dragostea lor, să fim iubiți de copii, să simțim peste ani respectul.

Rep.: Cum ați ajuns aici? 
G.B.: Prin 1994 am ajuns la Garoafa. S-a restrâns acolo un post, dar a apărut un post aici. Sunt profesor titular, învățătoare cu gradul I.

Rep.: Cum se desfășurau înainte activitățile școlare și extrașcolare?
G.B.: Eu am prins toate schimbările. S-au schimbat manualele, au devenit alternative, dar nu ne ajută la nimic. Este același manual, prezentat altfel. Prea multe manuale alternative, unele prezentate foarte greoi. Înainte erau mult mai sistematizate informațiile. Înainte învățam șase zile, acum cinci. Acum copiii au mai mult timp liber, dar nu știu să îl folosească în interesul școlii și al lor, îl folo-sesc altfel.

Rep.: Activități extrașcolare erau?
G.B.: Da, erau. Åži ce activități frumoase erau, erau deosebite. Noi eram regizorii, spectacolele noastre cuprindeau tot ce trebuie să conțină: cor, poezie, dansuri.

Rep.: Erau mai încântați înainte copiii de activități?
G.B.: Da. Nu aveau alternativa unor activități altfel și veneau părinții. Asta era distracția și mulțumirea lor. Serbarea de sfârșit de an se aștepta cu o așa mare plăcere, aveam sălile pline, era sărbătoare pentru toți. Noi, învățătorii, abia așteptam, eram eroii. Noi și copiii eram eroii zilelor acelea.

Rep.: Acum cum este?
G.B.: Acum totul este pe fugă. Nu mai sunt acele activități care prindeau la suflet. Cadrele didactice se străduie să facă activități, dar părinții, copiii, având alte mijloace de distracție, li se pare obișnuit, neinteresant.

Rep.: Pe piață sunt tot felul de manuale și ca-iete speciale. De pe ce manual se lucrează la clasă?
G.B.: Avem posibilitatea la sfârșitul fiecărui an școlar să ne alegem manualul. Dar spun doar posibilitatea, pentru că manualele se folosesc mai mulți ani. Nu se editează în fiecare an manuale ce ar fi pe placul nostru. Trebuie să preluăm manualul de la o altă clasă, rupt, murdar. Se transmite timp de 5-6 ani.

Rep.: Lucrați și suplimentar sau sunt suficiente doar manualele?
G.B.: Lucrăm și suplimentar. Eu am lucrat diferențiat întotdeauna, cu copiii foarte buni am lucrat altfel, le-am dat aripi să zboare și atunci, după ce a început anul școlar, am studiat ce am preluat, am văzut oferta de pe piață. Pentru copiii buni am comandat alte manuale.

Rep.: Sunt suficiente manualele ce vin de la Minister?
G.B.: Ar trebui să fie suficiente, dar e nebunia asta că fiecare vrea să dea mai mult copilului și din cauza asta e așa mare alergare, să facă cât mai mult, să lucreze cât mai mult, cât mai multe exerciții, probleme. Auxiliarul ar trebui să fie scheletul manualului. Puține sunt scheletul manualului, multe dintre ele chiar sunt cu greșeli, exercițiile din ele trebuie să le verificăm foarte bine. Datorită competițiilor care tot sunt, ne obligă și pe noi învățătorii să fim înnebuniți să le mai dăm ceva copiilor. Cred că sunt prea multe concursuri, orgolii ale unora care vor să iasă în față, să se evidențieze prin concursuri. Tuturor le trebuie foarte multe puncte, de aceea am ajuns să aglomerăm foarte mult copiii, să ne aglomerăm și noi.

Rep.: Ce părere aveți de aceste concursuri care se organizează chiar și la clase mici?
G.B.: Aș fi de acord cu așa multe concursuri, dar să nu fie plătite. Au devenit o afacere. Eu aș opta să merg la olimpiada de matematică sau organizate de diferite școli, așa cum a fost concursul de la Åžcoala Vânători.

Rep.: Este grea munca de cadru didactic?
G.B.: Am 40 de ani împliniți anul acesta. Nu este nici greu, nici ușor. Dacă îți place meseria, dacă îți plac copiii și dacă te implici în viața lor atunci cu drag aștepți a doua zi. Am trecut prin multe greutăți, dar greutățile noastre le-am lăsat la ușă când am intrat în clasă.

Rep.: Când intrați în clasă ce simțiți?
G.B.: Simt că sunt copiii mei acolo, uit totul, mă transpun, sunt un actor în fața clasei.

Rep.: Cum i-ați descrie pe copii?
G.B.: Copiii mi-au modelat sufletul, mi-au făcut viața frumoasă, mi-o fac frumoasă. După 40 de ani îmi dau seama că nu aș fi putut face o altă meserie decât asta.

Rep.: Cea mai mare mulțumire în toată această perioadă care a fost?
G.B.: Cea mai mare mulțumire este când îi vezi pe foștii elevi că au reușit în viață, când primesc un telefon și mă felicită de ziua mea sau cu alte ocazii, când mă întâlnesc cu foștii elevi și eu nu îi mai cunosc și mă salută „Sărut mâna doamna” este cel mai frumos.

Rep.: De unde dragostea pentru această profesie, ați avut pe cineva în familie?
G.B.: Nu am avut, părinții mei au fost țărani, cu trei copii. S-au străduit ca să ne facă oameni cu carte, fratele meu e profesor, eu învățătoare și sora mea contabilă. Mie îmi place foarte mult să cânt, eu mi-am cântat Mama. Cântam la Căminul Cultural la Măicănești, am participat la concursuri. Am mers la Pedagogic pentru că se cânta. Eu pentru asta am mers acolo. Dar am făcut practică cu metodiști foarte buni, în cele mai bune școli, am văzut câtă dragoste pun. Atunci, ușor, ușor, am prins dragoste pentru această meserie, și s-a consolidat după ce am ajuns la catedră.

Rep.: Când ați intrat în sistem erau foarte multe lipsuri. Acum, când ieșiți din sistem, cu ce lipsuri vă confruntați?
G.B.: Schimbarea legii învățământului de atâtea ori, a programelor sunt schimbări care vin din mers… Nu poți face o schimbare dintr-odată. Ar trebui ca schimbarea de regim să nu schimbe și lucrurile esențiale din sistem. Suntem afectați și noi, și copiii. Învățământul e unic și nu ar trebui.

Rep.: A fost ridicată ștacheta în învățământ după ’90 sau a coborât?
G.B.: Cred că a fost ridicată, dar ridicată altfel pentru că erau alte cerințe înainte și altele sunt acum. Cel puțin la școala noastră, noi avem profesori calificați, oameni capabili, colegii noștri mai tineri sunt implicați, sunt interesați de procesul de învățământ din școala noastră. Eu îi apreciez foarte mult.

Rep.: Ca învățător ați aplicat metode moderne sau ați mers pe cele tradiționale?
G.B.: Am fost chiar provocată să îmbin metodele tradiționale cu cele moderne și să știți că le-am folosit cu succes. Metoda ciorchinelui, nu îmi vin acum în minte toate. Cred că asta le-a plăcut cel mai mult copiilor.

Rep.: O amintire comică din toți acești ani petrecuți la catedră?
G.B.: Nu aș putea să spun că au făcut năzbâtii așa… Au fost plăcute toate momentele, nu au fost comice. A fost distractiv tot ceea ce am făcut cu ei. Foarte recent, pe 5 iunie, am împlinit 60 de ani. Eu am crezut că nu știu copiii că e ziua mea. Eu am intrat în clasă, pe catedră era un frumos aranjament floral, și fiecare avea în mână câte o garoafă. Mi-au cântat „La Mulți Ani!”. Ei sunt în clasa a II-a, nu sunt formați să facă fără îndrumător. Nu mă așteptam să facă așa ceva fără îndrumător. Eu care îi îndrumam de fiecare dată la festivități, să îi văd ca pe niște oameni maturi cum m-au primit…

Rep.: Anul acesta îi veți lăsa pe copii.
G.B.: Eu nu aș fi vrut să îi las. Ministerul ne-a dat posibilitatea să mai continuăm încă 3 ani după pensie. Ministerul în același timp nu a ținut cont că noi lăsăm niște clase de copii. Posturile noastre le lăsăm libere și avem dreptul să continuăm dacă rămâne postul neocupat în școală sau dacă vrem să cerem în altă parte alt post. Atunci se renunță la pensie și rămâi cu salariul. Din privința asta nu prea ne ajută cu nimic continuitatea, atâta timp cât eu nu pot să îmi duc o serie de copii la capăt.

Rep.: Vor suferi copiii?
G.B.: Mai există o posibilitate. Avem o doamnă învățătoare care e detașată de vreo doi ani de zile. Dacă doamna își va lua detașare și va aproba și Inspectoratul, voi continua. Nu se știe ce va fi până la toamnă. Åži lor le pare rău, și mie. S-au consolidat foarte mult relațiile dintre noi.

Rep.: Ați mai avea ceva de adăugat?
G.B.: Atât aș vrea să mai spun. Astăzi este o zi specială pentru mine. Atât de mult mi-am dorit să îi aduc pe vechii dascăli la școală, știu că nu le e ușor să stea izolați după pensie. Mi-am dorit crearea unei reviste unde să scrie impresiile lor și mulțumesc lui Dumnezeu că am reușit cu ajutorul primarului, directorului și colegilor, că s-a tipărit această revistă. Mulțumesc că s-a dat acest nume școlii pentru ziua de zi. Nu pot să nu-l amintesc și pe soțul meu, care nu mai este de doi ani. Datorită lui sunt în această comună.  Îi mulțumesc, acolo unde este, pentru tot ce a făcut bun în viața noastră.

Rep.: Aveți copii?
G.B.: Am o fată. Este licențiată în limbi străine și este în domeniul militar în județ. Un secret pe care îl spun astăzi pentru prima oară dumneavoastră. Ca orice tineri, ca orice familie tânără, toți ne-am imaginat cum va fi la pensie. Diferența de vârstă dintre noi (soțul-n.r.) ne permitea să ieșim la pensie amândoi. El era cu 4 ani mai mare decât mine. Ne-am imaginat pensionarea noastră la Cămin. Soțul meu era foarte distractiv, ne completam amândoi. Erau momente când dansam amândoi în casă și dacă astăzi mi-am ales locația la Cămin, este să fie și în memoria lui.