Luca Nistor, din Focșani, a fost felicitat și premiat, vineri, de reprezentanții Primăriei cu 500 de lei, pentru împlinirea frumoasei vârste de 92 de ani. Încântat de faptul că nici anul acesta nu a fost uitat de autorități, el a ciocnit cu musafirii un pahar de suc și a folosit prilejul pentru a-și povesti amintirile din război și suferințele îndurate în Lagărul de la Bălți. „Era un țigan de la Ploiești închis cu noi acolo. N-am știut de la început ce face, doar că vedeam că atunci când scoteau rușii morții din barăci, el se ducea și-i bâjbâia. Avea un cuțit palmat și le scotea inima. La câmp o tăia, o frigea la foc în niște țepușe și dădea la ceilalți câte o bucățică, pentru o copeică, o țigară, ce avea omul… Când s-a aflat ce face, l-au împușcat”, a povestit nonagenarul.
Nea Luca a fost și anul acesta premiat de municipalitate. Åži anul acesta s-a bucurat, însă, stând și ascultându-i poveștile, n-am putut să nu realizăm că niciun premiu nu este prea mare pentru a recompensa acestui om, suferințele îndurate în război și mai ales, cei patru ani trăiți în Lagărul de la Bălți. A fost învățat cu greutățile de mic, pentru că așa erau timpurile, însă niciodată n-ar fi crezut că va ajunge să-și trăiască primii ani ai tinereții îngropat în păduchi, îmbrăcat și încălțat cu hainele morților de pe front și atacat de tifos…
La 12 ani, tatăl lui l-a dat ucenic la frizerie. La 18, zice, începuse el însuși să tundă, să facă frezele domnilor cu stare. Numai că la aproape 20 de ani a fost trimis pe front „cum au fost trimiși toți băieții de seama mea”. „Am nimerit tocmai în încăierările de la Cotul Donului, unde călcam numai prin bălți de sânge… Eram în război cu nemții. Apoi ne-am retras. Ajunsesem la Iași, la Spitalul Militar Copou când ne-au prins rușii. Åži ne-au îngrămădit într-un bou-vagon (vagon de marfă -n.r.) și ne-au dus în Lagărul de la Bălți”, și-a început povestea nea Luca. Lagărul în care a trăit experiențe cumplite, pe care spune că numai rugile înălțate spre Dumnezeu l-au ajutat să le treacă.
Patru ani a stat nea Luca acolo, patru ani ce-au părut nesfârșiți, dar care nu i-au învins încrederea că va veni o zi în care se va întoarce acasă… „Stăteam într-o baracă, iarnă, vară, tot acolo, cu paturi întinse de-o parte și de alta. Eram mulți în ea, și colcăiau și fâșîiau păduchii prin paiele alea de pe paturi și de pe jos, ca furnicile în mușuroi… Dimineața, când ne ridicam din pat, ne curățam fețele de păduchi cu palmele… Ne-au trimis odată rușii un butoi cu DTT, un praf cu care ne-am dat din cap până în picioare, iar hainele le-am pus la fiert într-un cazan. Åži așa am mai scăpat de ei, dar nu de tot”, își amintește omul.
A tremurat de spaima gardienilor ruși când i s-a întâmplat să-și ardă hainele puse la fiert. Să găsești îmbrăcăminte nu era ușor, zice, trebuia să fii atent când moare unul ca să-i iei hainele și încălțările, să te îmbraci. Iar ghetele eventualilor nemți uciși pe front erau la cea mai mare căutare, că de, „erau din piele și aveau tureatcă (parte a cizmei care acoperă piciorul până la genunchi – n.r.)”.
„Scotea inima morților și o frigea”
Nea Luca a povestit că toți colegii lui de suferință din Lagărul de la Bălți erau duși zi-lumină la munci agricole. De foame, care cum putea, mai ascundea prin buzunare câte-un cartof rătăcit prin pământ, pe care-l băga la copt în jarul rămas în urma arderii pe câmp a rugilor (tulpina târâtoare a plantelor – n.r.). Acolo, în lagăr, erau veșnic flămânzi. „Ne dădeau de mâncare puțin, și numai arpacaș cu murături și cu varză murată. Eram flămânzi mereu. Åži să vedeți ce s-a întâmplat, și n-am știut noi decât când l-a prins. Era un țigan de la Ploiești acolo cu mine în lagăr. Noi vedeam că de câte ori veneau de scoteau morții din barăci, el se ducea și-i bâjbâia. Avea un cuțit palmat, le scotea inima și-o ascundea în buzunar. Când ajungeam toți la câmp și se făcea focul, el tăia inima și o frigea așa, bucățele, înfiptă în niște țepușe. Noi habar n-aveam ce e aia, era carne și așa ceva era de negăsit. Å¢iganu dădea câte o bucată la cine avea să-i dea ceva în schimb, câte-o copeică, vreo țigară, ce avea omul… Åži era acolo un basarabean care vorbea românește. Mi-a zis într-o zi: «Ştii ce mănânci? Inimă de om! Că uite ce face țiganu!». Åži atunci m-am îmbolnăvit de tifos”, povestește, îngrozit și astăzi, nea Luca.
Povestea țiganului canibal a ajuns la urechile superiorilor, zice nonagenarul, care „au venit în lagăr. Zece generali de la Odesa, nu știu de unde, și au închis țiganu într-o cușcă, și ne-au interzis să ne apropiem de el. După încă trei zile au venit alți gradați, ne-au aliniat de-o parte și de alta și în capăt l-au dus pe țigan. Toți rușii l-au scuipat și după aia au tras în el toți și l-au omorât. N-am avut voie să îl îngropăm. Acolo a rămas, unde a căzut, până când s-a topit de tot, de a rămas pământul negru…”, își amintește nea Luca.
Nici groapa comună a morților n-o va putea uita vreodată… „Umblau șobolanii peste morți, erau mari cât câinii… Mai aveau rușii niște bețe lungi, cu țepușă în capăt și se distrau înțepându-i. Åži fugeau șobolanii, dar veneau înapoi”, mai spune.
Viața demnă, de după coșmar
Nea Luca nu a putut uita vreodată cele trăite în tinerețe, însă odată întors acasă, a încercat să-și construiască o viață demnă, în care asemenea suferințe să nu mai fie posibile niciodată. Åži-a reluat meseria de frizer, pe care a practicat-o toată viața, în cadrul cooperativelor de consum. „Frizeria era lângă magazinul Dunărea, acolo unde era și-o tipografie, dar le-au dărâmat comuniștii”, spune.
S-a căsătorit cu fata care i-a plăcut, Elena, împreună cu care și-a construit gospodăria, și alături de care a trăit în dragoste și bună înțelegere până când moartea i-a despărțit. „Mama a murit la 74 de ani… Cât a trăit mama, în casa noastră a fost o lume așezată. S-au iubit mult, au avut o căsnicie frumoasă, iar eventualele conflicte au fost din cauza mea, nu dintr-a lor… De la ei am primit o educație foarte strictă, după principii clare, exacte, dar să știți că aceea a fost o educație foarte sănătoasă, datorită căreia sunt astăzi ceea ce sunt. Am făcut carieră în meseria mea și sunt mândră, pentru că dacă alții plămădesc fierul, potcoava sau mai știu eu ce altceva material, noi, educatorii, plămădim omul, îi punem temelia. Åži o punem bine. Dacă zidul nu se ridică apoi așa cum trebuie, nu mai depinde de noi…”, a spus, cu multă dragoste pentru părintele său, Lucica Nistor, profesor psiholog și educatoare la Grădinița nr. 13 din Focșani.
A rămas lângă el, să-l îngrijească atâtea zile câte i-o mai da Dumnezeu, același Dumnezeu care l-a ocrotit astfel încât să supraviețuiască ororilor din lagăr. Îl înconjoară cu dragoste, acea dragoste pe care doar copiii o pot dărui nesfârșit, părinților lor.
Alături de fiica lui, Lucica, „Monitorul de Vrancea” îi urează lui nea Luca Nistor sănătate și „La mulți ani!” liniștiți, așa încât să-l vizităm și la 100 de ani!
