Unsprezece vârstnici, fiecare purtând în suflet propriile doruri, suferințe și nefericiri, își trăiesc apusul vieții în Locuința protejată „Micul Rosmalen” a Filialei de Cruce Roșie Vrancea, din satul Oreavu, comuna Gugești. Ei au fost vizitați, ieri, în cadrul acțiunii „Ziua Porților Deschise”.
Nu mai fusesem de mult în vizită la bunicii găzduiți în Casa „Micul Rosmalen” așa că ieri, pe drumul către ei, nu mi-am putut opri aducerile aminte. Era în anul 2000 când Crucea Roșie Vrancea a început să construiască în acel loc din satul Oreavu ceea ce a însemnat și înseamnă astăzi „acasă” pentru acești bătrâni, dar și pentru mulți alții trecuți, de-a lungul anilor, în neființă. Când am dat pentru prima dată cu ochii de terenul pârloagă în marginea căruia trona o coșmelie cu pereții crăpați, adunați la un loc de un acoperiș ce stătea să se năruie, nu am sperat că acesta va deveni, prea devreme, locul de astăzi, căruia toți cei care îl vizitează, ajung să-i spună „Colț de Rai”.
Pe măsură ce kilometri dintre Focșani și Gugești se derulau, ieri, unul după altul, îmi apăreau în minte aspectele de început ale devenirii acelui loc: efortul defrișărilor și desțelenirii terenului la care și-au adus aportul deținuți, dar și voluntari ai Filialei, apoi căratul materialelor de construcții necesare reparațiilor și ridicării noilor anexe ale casei, sutele de drumuri Focșani-Oreavu și invers, apoi lupta dusă de Crucea Roșie pentru a obține donații, sponsorizări… Apoi mi-am amintit de implicarea până la sacrificiu de sine a Rietei Deleweij, acum decedată, fosta președintă a Fundației „Negru Vodă” din Olanda, pe care voluntarii și beneficiarii instituției vrâncene de caritate nu au uitat-o nici astăzi. Åži m-am mai gândit la generozitatea Fundației Hillfsverein Nymphenburg e.V. din Germania, care a investit financiar, material și afectiv în ridicarea „Micului Rosmalen” la rangul de „Colț de Rai”.
Dar mai ales, mi-am amintit de bătrânii care au locuit acolo. Oameni fără speranță, chinuiți de boli, neputință și singurătate, bunici și părinți alungați de acasă, uitați de copii, părăsiți de nepoți, înșelați, trădați, cu locuințele furate… Mi-a trecut prin fața ochilor chipul bunicuței pe care am găsit-o, cu ani în urmă, viețuind într-un container din Gara Focșani, apoi de o alta care își făcuse colibă lângă fântâna de la marginea unui sat, de bătrânul care și-a găsit culcuș într-un cotlon de sub scara unui bloc, de sărmana care a ajuns să-și ostoiască bătrânețea într-o colibă din plin câmp… Oameni pe care i-am găsit, despre ale căror vieți și situații imposibile am scris, și cărora Crucea Roșie le-a oferit un adăpost. Acest adăpost, la început modest, dar care a devenit, din ce în ce mai mult, și acum pe deplin, un cămin adevărat. Iar locatarii lui, o reală familie…
Cine sunt cei care stau astăzi, în „Micul Rosmalen”
Ne-a întâmpinat Adela, femeia dăruită cu pricepere, răbdare dumnezeiască și blândețe nesfârșită care a fost și este și în ziua de azi îngrijitoarea seniorilor „Micului Rosmalen”. Îngerul lor păzitor – după cum îi spun ei, și pe bună dreptate – care nu obosește niciodată să le gătească, să îi spele, să îi trateze, să îi liniștească cu o vorbă mereu bună, iar pentru cei duși pe lumea cealaltă, să facă toate pomenile… Îngerul lor păzitor căruia nu i-a fost vreodată scârbă sau silă, care nu face nimic de mântuială, care nu se sfiește să se trezească în crucea nopții ca să alerge acolo unde o strigă sufe¬ rința unuia sau altuia dintre ei…
Cu zâmbetul pe buze și cu fața senină ne-a condus în odaia primului dintre cei 11 locatari actuali ai casei: nonagenarul doctor Nicolae Livezeanu. Acum aproape orb, chinuit de boală, acest om care a profesat într-un cabinet din cartierul Sud al Focșaniului a tratat mii de copii și părea că Cel de Sus i-a rezervat, tocmai de aceea, un destin fără griji. Asta până într-o zi când, femeia cu care medicul își construise viața a murit pe neașteptate. Iar copiii ei l-au dat afară din casă. Fără milă și fără menajamente.
Consideră că a avut noroc că a ajuns în casa de la Oreavu, aici îi este cel mai bine, zice, și, chiar dacă a avut o tentativă de mutare în căminul din Focșani, a preferat să se reîntoarcă în „Micul Rosmalen”. „E mult mai bine aici, mai liniștit, mai cald… Mie îmi place foarte mult liniștea și muzica aceea cultă. Iar doamna Adela ne respectă programul de masă, de odihnă, ne cunoaște fiecăruia ce îi place. Åži știe foarte bine să domolească situațiile de conflict care se mai ivesc. Este foarte corectă”, a spus doctorul Livezeanu, a cărui poveste o puteți citi accesând http://www.monitorulvn.ro/articole/nonagenarul-din—micul-rosmalen_2_118674.html. Din timp în timp, îl sună fratele din București, și el nonagenar, pe care tare i-ar mai plăcea să-l întâlnească, așa cum l-a întâlnit cu ani în urmă, când au fost protagoniștii emisiunii „Surprize surprize”.
Într-o altă cameră își trec bătrânețile o fostă asistentă medicală, Elisabeta Zamfir, incontinentă și cu grave probele medicale, și care se află în casa Crucii Roșii de foarte mulți ani, Lucica Anghel, insulino-dependentă și imobilizată într-un fotoliu rulant și bunica Floarea, surdo-mută și cu grave probleme de vedere care are însă abilitatea de a da o mână de ajutor în orice situație i se cere. Åži când Adela îi cere așa ceva, o face atingând-o în palmă sau în diverse alte locuri, într-un limbaj creat și știut doar de ele. Uluitoarea poveste a bunicii Floarea o puteți reciti accesând http://www.monitorulvn.ro/articole/lumea-prin-varful-degetelor-surda-muta-si-oarba_2_119064.html.
Dintre cele trei, doar Lucica pare a regreta viața de dinainte și familia pierdută. A venit în casa Crucii Roșii acum un an și jumătate, a fost singura soluție pentru ea, care are, totuși, două fete. Despre una nu mai știe nimic, după cealaltă și după nepoți însă, plânge aproape în fiecare zi. „Cred că a avut grijă de ei până să ajungă aici, dar ține legătura cu ei. De Crăciun, nepoții i-au trimis un ceas, a fost foarte bucuroasă și îl arată la toată lumea, spunând: e de la nepoții mei”, explică Adela, mângâind-o.
Fără casă din cauza nurorii sau a copiilor
În „Micul Rosmalen” a găsit o nouă familie și tanti Ana, de 75 de ani. A locuit la Reșița, iar după ce i-a murit soțul, cei doi băieți au convins-o să-și vândă apartamentul c-or s-o-ngrijească ei. „Am fost de acord. Băiatul cel mare i-a lăsat mai mulți bani celui mic, ca să mă ia la el. M-am dus la el numai că într-un an de zile, nora îi tot zicea că fac prostii, că nu sunt cuminte… În lipsa lui îmi vorbea foarte urât. Așa că am decis singură să plec. Un frate de-al meu din Galați are o vecină din Oreavu, care i-a povestit despre această casă. Am sunat, mi s-a spus că mai este un loc și am venit aici. Åži-mi place foarte mult, e foarte bună lumea aici. O ajut pe doamna Adeluța, pun masa, încălzesc mâncarea când ea nu este. Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt cu mintea întreagă. Nora aceea a murit, băieții mă sună mereu, dar nu vreau să-i încurc… Sunt de doi ani aici și nu mai vreau să plec”, a povestit tanti Ana.
Iar în altă odaie, alți doi vârstnici, cu alte două povești. Au devenit colegi de cameră în urmă cu doi ani. Costel Median, de 63 de ani, a venit din Soveja, iar Valerică Stoica, de 81 de ani, din Jariștea. Primul a rămas cu grave probleme de sănătate după ce, la 14 ani, a căzut dintr-o căruță. Cât i-a trăit mama, a avut cine-i purta de grijă, însă după aceea a rămas al nimănui, fără puterea de a-și asigura pe cont propriu supraviețuirea. Iar colegul lui, Valerică, și el cu probleme de sănătate, a decis să se mute în casa Crucii Roșii după ce a văzut că singurul motiv pentru care îl suportă cei doi urmași care nu se obosesc să lucreze, este propria pensie… Åži poveștile locatarilor din „Micul Rosmalen” ar putea continua…
„Să mai veniți!”
Spre orele prânzului, grupul nostru de vizitatori s-a pregătit să plece. Despărțirea a strâns inimile și de-o parte dar și de cealaltă. Celor 11 seniori din casa Crucii Roșii, din Oreavu le place să le mai deschidă, din când în când, câte cineva din afara cercului lor de cunoscuți, ușile, și să-i întrebe de sănătate. Le place să povestească despre viețile lor de dinainte și despre viața lor de acum, din colțul lor de Rai ce este pe cale să înmugurească, să înflorească. Privesc spre el prin geamurile largi ale verandei care le înconjoară casa și care lasă să pătrundă lumina și razele soarelui de primăvară. „Să mai veniți pe la noi”, ne-au spus ei, cu speranță. Din poartă, Adela ne-a făcut cu mâna. Åži s-a întors, grăbită, la numeroasa ei familie. Era timpul să le pună masa…
