Astăzi o vom cunoaște pe Dorina Marin, educatoare la Grădinița nr. 18 din Focșani, care în urmă cu câteva zile a împlinit 57 de ani. Deși lucrează în învățământ din 1975, iubește profesia de educator, fiind ca o a doua mamă pentru copiii din grupa sa. Åži-a început activitatea la Grădinița Dălhăuți, unde a lucrat 5 ani. A venit apoi la Grădinița nr. 11 din Focșani, unde a lucrat până în 1982, după care a ajuns la Grădinița nr. 18, unde lucrează și în prezent.
Reporter: De ce ați ales această meserie?
Dorina Marin: Mi-am ales meseria aceasta pentru că după mine este o meserie foarte frumoasă, care nu seamănă cu alta. O meserie care nu se părăsește seara, odată cu hainele de lucru. Este aspră și plăcută, umilă și plăcută, exigentă și liberă. O meserie care epuizează și înviorează în același timp, o lume de poveste.
Rep: Cum se implică o educatoare în educația copiilor?
D.M.: Cu dăruire în primul rând și dacă nu ai dăruire pentru ei, pentru copii, nu poți să faci lucrul ăsta. În primul rând trebuie să ai vocație în meseria asta.
Rep: Ce înseamnă pentru dumneavoastră să ai vocație?
D.M.: Să uiți de tine uneori, să ai tenacitate, să ai dragoste pentru copii, altfel nu poți lucra.
Rep: Care sunt satisfacțiile profesionale ale unei educatoare?
D.M.: Atunci când îi iei de la grupa mică și nu știu să vorbească, nu știu să mănânce, sunt dependenți de mame și reușești să ajungi cu ei la grupa mare și reușești să stai de vorbă cu ei și să crezi că deja sunt pregătiți pentru școală. Când vin la grupa mică, ei sunt ca niște pui de găină. Marea greșeală este că ei sunt dependenți de mame. Mamele stau doi sau chiar 3 ani de zile cu ei acasă și atunci îi aduc la noi într-un mediu frumos, plăcut, dar necunoscut. Atunci este marea întrebare a lor: unde sunt, de ce sunt, unde sunt adulții, de ce sunt aduși, ei fiind în necunoștință de cauză.
Rep: Cum faceți să ajungeți la sufletul lor?
D.M.: Uităm de noi. Să stai aproape, să îl mângâi, să îl faci să te iubească. La început nu există această relație între educator și copil, dar faci tot posibilul să te iubească. Îi oferi dragoste și atunci îți oferă și el. Copiii sunt atât de sensibili și atât de inocenți și atât de cinstiți, încât uneori spui că și adulții de ar avea aceste calități, totul ar fi atât de bine. În momentul în care un copil îți spune „doamna, dumneavoastră sunteți mai tânără decât colega dumnea-voastră” și îl întreb de ce, la care el îmi spune «păi dumneavoastră sunteți mai slabă” e amuzant… Ei fac comparații de genul acesta.
Rep: Cum reușiți să împărțiți timpul între profesie și familie?
D.M.: Este greu, pentru că dacă te dedici meseriei, uneori chiar abandonezi anumite lucruri ale familiei. Pentru că eu am spus așa din punctul meu de vedere: să fii educator sau lucrând în învățământ este o artă pedagogică până la urmă. Ca orice artist, și noi la rândul nostru modelăm, iar materia noastră primă este copilul.
Rep: Cum ajutați copiii să capete deprinderi?
D.M.: Noi facem aici și logopedie, și psihologie, dar mai ales dicție. Uneori nu înțelegi ce vrea să îți spună și atunci recurgi în a-l trimite să îți arate, să îți aducă ce își dorește.
Rep: Vi s-a întâmplat să știți mai bine ce își dorește copilul chiar decât părintele?
D.M.: Noi stăm mai mult cu copilul decât părintele. Da. Pentru că le știm toate do-rințele, spre deosebire de părinți care nu știu întotdeauna ce își doresc ei. Poate un copil nu își dorește să stea la desene animate, dar mama, având treabă, îl așează frumos la desene animate ca ea să lucreze ce are de lucrat.
Rep: Ar trebui acordată o mai mare atenție dorințelor puerile ale copiilor?
D.M.: O mare atenție, multă atenție. Nu sunt canalizați spre activități în aer liber, sunt canalizați spre activități statice, calculator, televizor cu desene și de aceea nu comunică ușor.
Rep: De când se întâmplă lucrul acesta?
D.M.: De când este invazia aceasta a calculatorului, aproape din 2000. Îi văd ce îmi povestesc. Eu, ca adult, nu mă uit la ce îmi povestesc ei. Mie nu îmi plac emisiunile la care se uită. Se uită alături de părinți. Sunt emisiuni care nu ar trebui vizionate de părinți, gen „Mireasă pentru fiul meu” sau alte emisiuni de acest gen. Din punctul meu de vedere, o astfel de emisiune nu cred că este pentru un preșcolar.
Rep: Ce părere aveți despre desenele animate? Sunt din ce în ce mai violente?
D.M.: Din cauza desenelor animate sunt agresivi, certăreți, își însușesc un limbaj nepotrivit pentru vârsta lor, devin irascibili în momentul în care, dependenți fiind de aceste ficțiuni, li se interzice vizionarea acestor filme. Uneori vin la grădiniță și aduc anumite CD-uri să le vadă și noi le spunem că nu este voie și le explicăm de ce. El devine agitat, pentru că eu îl refuz, pentru că acasă nu îl refuză nimeni. Până la urmă îl lămuresc, dar dacă ar fi această lămurire și de acasă ar fi și mai bine. Sunt anumite programe de desene educative unde au ce învăța, este povestea de seară, au ce învăța, dar nu să stea tot timpul cu ochii acolo, la desene violente… Cât timp ar trebui să petreacă un copil la calculator sau la televizor? O jumătate de oră să stea la calculator, să lucreze ceva educativ, dar nu zilnic. Poate fi și la 2 zile, la 3 zile. Să primească ca un fel de recompensă. Iar părinții să studieze CD-urile și apoi să le dea copilului. Åži cu televizorul la fel ar trebui să fie.
Rep: Care este vârsta optimă pentru ca un copil să meargă la grădiniță?
D.M.: La 3 ani este vârsta optimă pentru grădiniță, când începi să te înțelegi cu el, să știe să mănânce. Că sunt copii care au deprinderi formate chiar mai devreme, ăsta este un lucru bun și este de lăudat mama care și-a educat copilul și l-a învățat să fie independent. Sunt copii care nu mănâncă și atunci te întrebi de ce nu mănâncă. Îl întrebi «nu îți place?» și spune că îi place și te întrebi ce motive are, iar când încerci să îi dai, el mănâncă. Când îl întrebi dacă mama îi dă în gură acasă, el spune da. Atunci vii și întrebi mama și îi explici că îi face un mare defavor copilului.
Rep: Ar trebui lăsați copiii să fie independenți încă de mici?
D.M.: Sigur că da. Chiar dacă se murdărește și are lista de bucate pe bluză. Eu spun că sunt și mașini de spălat și există și altă bluză.
Rep: Care sunt greutățile cu care vă confruntați în sistemul educațional?
D.M.: Nu știu dacă am avut greutăți. Am avut șansa să fiu într-o unitate de prestigiu, sunt cadre didactice bune și am colaborat atunci când am avut unele neînțelegeri în ce privește programa, am răzbătut și am ajuns la un numitor comun. La noi nu au mai fost schimbări de când s-a mers pe activitățile integrate, de 5 ani nu au mai intervenit schimbări în învățământul preșcolar. Se lasă la latitudinea educatorilor să pună în valoare toate cunoș-tințele și tot talentul în această formă de activitate. Nu există nicio constrângere. Trebuie să cunoști foarte bine copiii, ca să știi ce lucrezi cu ei. Fiecare educator are stilul lui la grupă. Nu trebuie să fii tributar trecutului în meserie, dar nici să inserezi exclusiv modernul. Trebuie să fie o conciliere între tradiție și inovație. Tot timpul trebuie să fii în pas cu modernul, dar să nu scapi din vedere ce ai învățat la început.
Rep: Cum vă mulțumesc copiii?
D.M.: Cu zâmbete, cu aprecieri la aspectul fizic. Noi suntem oameni care lucrăm cu oameni. Nu poți spune unui copil când faci pictură sau modelaj să nu te ia în brațe sau să îl trimiți la baie să se spele și apoi să te ia în brațe. Nu suntem niște persoane care să ne etalăm garderoba. În momentul în care vine și te ia în brațe, îl lași și când plecăm acasă găsim pe bluză picături de acuarelă, dar zâmbim când le găsim.
Rep: Ați simțit trecerea anilor sau încă vă simțiți tânără, lucrând cu cei mici?
D.M.: Îmi dau 27 de ani, la vârsta asta mă simt. Râzi tot timpul, cânți, faci exerciții fi-zice tot timpul, dansezi cu ei, joci teatru cu ei. Învățându-i pe ei cum să cânte un cântec și spunându-le că atunci când cântă să aibă zâmbetul pe față, să le lucească ochii, normal că faci și tu același lucru. Noi suntem dincolo de ușă cu ei, suntem altfel de oameni. Există o transformare. Când am pășit pragul pe stradă sunt un om la locul meu, un om serios, un om manierat. În momentul când intru pe ușă râd, fac tot felul de lucruri comice. Chiar mă gândeam că dacă ar fi o cameră de luat vederi ne-am amuza. Redevenim copii la rândul nostru.
Rep: Ce simțiți când vă pleacă o generație?
D.M.: Simt că se rupe ceva din suflet. Copiii care intră la școală aproape un an de zile ne vizitează. Unii dintre ei chiar până în clasa a VIII-a vin și ne vizitează în grupuri. După ce sunt la liceu, ne trimit mesaje de sărbători. Sunt care ne întâlnesc pe stradă și ne salută și noi nu îi mai cunoaștem, pentru că ei se schimbă. Avem copii ai copiilor noștri. Eu am patru copii la grupă ai căror părinți i-am avut la grupă. Mă bucură, pentru că m-au căutat și și-au adus copiii la noi, fiind mulțumiți.
Rep: Dacă ați da timpul înapoi ați alege aceeași meserie?
D.M.: Da, aceeași meserie, pentru că nu pot să fac altceva. Nu aș suporta să stau în birou sau să stau într-o fabrică. Eu am terminat Liceul Pedagogic, atât. Dar nu m-aș da pe nimic. Sunt mândră că am terminat acel liceu. Se făcea carte cu rigurozitate. Am făcut pedagogia și metodica pedagogiei cu domnișoara Calus-tian. Nu am să uit niciodată cât de multe ne-a învățat. Am făcut practică la unele doamne care nu mai sunt, o parte mai sunt, dar am învățat meserie de la ele. Era vestitul Liceu Pedagogic unde se făcea carte, 5 ani de zile, dar se făcea practică pedagogică multă încă din primul an. Era greu să fii admis la Liceul Pedagogic, pentru că veneau copii de la țară. Am ales asta și i-am zis mamei mele la vremea respectivă că este o meserie bună pentru fete. Așa am considerat. Am avut o dirigintă până în clasa a VIII-a și profesori pe care i-am admirat. Nu am vrut să mă duc la învățători.
Rep: Mai sunt respectate cadrele didactice?
D.M.: Păi eu cred că dacă știi să te faci respectat, primești respect. Dacă acorzi respect, este imposibil să nu primești respect. Acum factorii sunt și părinții și elevii. Noi avem respect din partea copiilor și a părinților, pentru că educăm și părinții.
Rep: Cum vă strigă copiii?
D.M.: Unii doamna, iar cei de acum îmi spun pe nume, Dorina, cel puțin încearcă, pentru că nu reușesc să spună corect. Ajungi la o apropiere când îți spun pe nume, dar când îți spun doamna există acea distanță, iar eu stau de vorbă cu ei la nivelul lor. Când stai de vorbă cu un copil privindu-l în ochi și privindu-te în ochi, când te vede la nivelul lui, nu te percepe ca pe un uriaș, ca pe un impunător. Mă așez pe scăunel și vorbesc cu el, să fiu la nivelul lui și asta am învățat din liceu, de la practică meto-dică.
