Pe marginea căii ferate din zona gropii de gunoi din Golești, într-un canton dezafectat, Åžtefănel învață, la doar un an și jumătate, să supraviețuiască foamei și frigului pătrunzător al iernii. Mama lui, Irina Aștefanei, este mulțumită că totuși a găsit un adăpost, însă știe că nu i se va permite să rămână prea mult acolo. Cantonul, pe jumătate demolat și plin de gunoaie, aparține CFR-ului și „deja ni s-a spus că trebuie să plecăm, dar unde să ne ducem?”, își frământă sufletul femeia. În unica odaie rămasă întreagă, împreună cu bărbatul ei a construit o sobă și în fiecare zi, omul se duce la groapa de gunoi ca să facă rost de lemne sau alte materiale ce pot fi arse în ea, astfel încât familia să nu înghețe. Aflați în pericol de a fi evacuați și fără perspectiva de a găsi alt adăpost prin propriile puteri, acest copil împreună cu mama lui au reală nevoie de ajutor!
Ne-am apropiat încet, pe poteca îngustă, bătută pe întinderea pustie a câmpului. Din drum, clădirea cantonului părăsit nu părea să adăpostească alte suflete decât ale celor câțiva câini de pripas, de toate mărimile, slabi de puteai să le numeri coastele… Precum un hotar trasat special să delimiteze comunitatea Goleștiului de pustietatea albă, civilizația de necivilizație, omenescul de neomenesc, liniile ferate se întindeau călătorind la dreapta și la stânga spre departe, departe, tot mai departe… Două din camerele în care altădată lucrau angajații CFR își căscau, inutil, gurile știrbe ale intrărilor. Iar între pereții lor găuriți, scorojiți, aruncate de-a valma și adunate într-un spectacol cenușiu, mizer, mulțime de zdrențe, resturi, gunoaie… Toate, umilite dintr-o dată de izbucnirea neașteptată a câtorva rufe curate, spălate, agățate la uscat pe o sârmă! O privire spre ele. Åži-o alta, uimită, prin geamul ferestrei odăii din mijloc. Unica dotată cu ușă. O ușă închisă…
Dincolo de apa cețoasă a geamului, doi ochi prea albaștri, prea mari, prea senini! Doi ochi de copil cu fețișoara strânsă în căldura unei căciulițe. Doi ochi uimitori ce făceau să pălească tot cenușiul și deznădejdea și deșertăciunea întinderii albe și a ruinelor din jur! În degețelele înroșite, strângea tare o bucățică de eugenie pe care din când în când, o ducea la guriță molfăind-o pofticios, întinzându-i crema pe obrăjori, pe bărbie, pe bluzița murdară. „E cel mai mic copil al meu”, ne-a întâmpinat Irina, mama acestuia. „Îl cheamă Cristian Åžtefan, dar îi zic Åžtefănel. Mai am doi copii, o fată de 11 ani și un băiat de șase, dar pe amândoi a trebuit să-i dau la stat. Unde era să-i țin? Suntem de loc din Cârligele, dar acum vreo patru, cinci ani a luat foc casa lui bărbatu-meu, Marian, și de atunci suntem tot pe drumuri… Am mai stat cu gazdă, prin Golești, cât am avut cu ce plăti, cât a muncit el. Dar iarna nu mai este de muncă și am rămas fără bani. Așa că acum o lună a trebuit să plecăm de la ultima gazdă și dacă nu era cantonul ăsta, înghețam pe străzi cu tot cu ăsta mic…”, explică Irina.
Femeia spune că aici nu s-ar fi stabilit dacă nu ar fi avut aprobarea tacită a unor „șefi de la Gara din Focșani, cu care am vorbit și le-a fost milă de ăsta mic, da’ înainte de Revelion au venit să ne zică că trebuie să plecăm, că e clădirea CFR-ului… Dar unde să ne ducem?”, se întreabă.
Existență de pripas…
Irina a încercat să amenajeze, cât de cât, odaia în care s-au aciuit. A văruit-o, a măturat-o, a construit chiar și o sobă cu plită în care bagă tot ce bărbatul ei găsește pe la groapa de gunoi, și poate fi ars. O sobă pe care, când i-am vizitat, femeia încerca să topească, într-o oală, zăpadă, ca să obțină apă cu care să-și spele micuțul. „Am găsit ușa asta de am pus-o la intrare, dar e mai mică decât ar trebui și intră rău frigul pe margini… Am pus și ochiurile de geam… patul, masa și ce mai avem pe aici le-am cărat încoace de la ultima gazdă de unde am stat. Åži încerc și eu cât pot să-i fie bine lui Åžtefănel… E mic, săracu, nu pot să-l țin numai în pat și pe jos este frig de te taie, de la ușă…”, a spus Irina, cu o lucire de lacrimi în ochi.
Obișnuit cu tonul deznădăjduit al mamei lui, fericit că poate molfăi în voie și o prăjiturică pe lângă jumătatea de eugenie cu crema linsă și privindu-ne cu o curiozitate inocentă și evidentă, Åžtefănel lipăia prin odaia cu podea prea rece, încălțat doar în șosete. Pentru el, odaia cantonului nu este decât încă o casă din cele câteva în care a mai stat, și în luna care a trecut a avut timp să se obișnuiască cu șuieratul locomotivelor și duduitul roților de tren. Dacă la început fugea mâncând pământul când vedea „monstrul de fier” apropiindu-se, acum de abia îl așteaptă să vină, privind fascinat trecerea vagoanelor. „De când stăm aici am învățat și mersul trenurilor, știm dacă un tren are întârziere sau dacă trece la timp. Vă dați seama că trepidează toți pereții când trece trenul, se clatină toate vasele și borcanele de pe masă, și la început nu puteam dormi, dar acum ne-am obișnuit. Oricum, nopțile sunt prea reci și trebuie să băgăm mereu pe foc, așa că între două trenuri reușim să ne odihnim”, spune femeia.
Irina recunoaște că pe perioada iernii, singurul venit sigur al familiei lor este alocația de 200 de lei a băiețelului de un an și jumătate. În rest, vara, Marian, tatăl acestuia, muncește în construcții, iar iarna, dacă are noroc, găsește pe la groapa de gunoi bucăți de fier pe care le vinde la punctele de colectare. „Am avut și un supliment pentru copil, de la primăria din Cârligele, de 50 de lei, dar mi l-au sistat și pe ăla. Nu știu să vă zic de ce. Îmi tot zic să mă duc să-mi iau copiii de la stat, dar dacă-i iau, unde-i aduc? Aici în canton? Pe stradă? Că am cerut de la primărie o palmă de pământ să ne ridicăm și noi o cameră, dar nu ne-au dat…”, zice Irina.
Drepturile copilului din canton
Deocamdată, Åžtefănel nu știe în ce pericol se află. Nu știe că oamenii mari au făcut legi care să-l apere de frig, de foame, care-i dau dreptul la asistență medicală gratuită. Nu știe că legile respective spun că el, ca și toți copiii lumii, are dreptul să crească alături de părinții săi, într-o atmosferă de afecțiune și de securitate materială și morală… Åži nu știe că în afară de dragostea părinților săi, el, practic, nu are nimic din toate acestea.
Purtat de colo-colo încă de când s-a născut, îmbrăcat cu haine de Doamne-ajută și hrănit cu te miri ce și mai nimic, Åžtefănel nu a învățat încă să spună unui loc, „acasă”. Jucăriile lui sunt cățelandrii aciuiți pe lângă canton, iar cel mai palpitant film – în niciun caz de desene animate – are ca personaje principale trenurile ce se duc și vin și pe care băiețelul nu doar că le privește, ci le aude și-n somn.
În rest, copilașului par să-i placă tare mult oamenii. Dacă la început ne-a cercetat din cap până-n picioare cu privirea lui inocentă, albastră, mai apoi s-a apropiat cu pași timizi, iar spre sfârșit nu s-a mai putut stăpâni să nu ia pixul și să nu încerce și el să scrie pe agendă. Åži-apoi, să râdă cu gura până la urechi la aprecierile noastre admirative… „Îi place să vină cineva la noi. Înainte de Sărbători au venit niște polițai de la Gara Focșani și ne-au adus doi saci cu lemne și câteva dulciuri pentru el… Tare s-a mai bucurat! Dar tot de la Gară ne-au spus că trebuie să plecăm de aici, că este clădirea CFR-ului și nu avem voie să stăm în ea. Åži dacă nu ne mai lasă nici aici, spuneți-mi unde, unde să ne ducem..?”, a întrebat, cu deznădejde, femeia. Are vreun răspuns cineva?
