VIDEO şi GALERIE FOTO: Crăciun în agonie: de sărac ce e, se încalţă cu… fesul

   Frățilă Datcu, de 80 de ani, din satul Lăstuni, comuna Dumitrești, va petrece Crăciunul ghemuit în bordeiul lui mizer, precum un câine de pripas. Omul nu are nimic. Dar nimic! Åži pe nimeni. În soba spartă nu poate face focul pentru că ar muri sufocat de fum. Iar dacă nu-l face, mai mult ca sigur va muri înghețat. Funinginea groasă care s-a așternut pe pereți, pe geamuri, pe masă, pe pat și scaune și pe plapuma soioasă sub care bietul bătrân dârdâie neîncetat, i-a colorat acestuia și pielea, îmbibându-i-se în toți porii… Îi este foame, și n-are ce mânca. Îi este frig și n-are cum se încălzi. N-are cum se spăla și nici cu ce se îmbrăca… Din când în când, ca să se târâie afară, își învelește picioarele în cârpe înainte de a le băga în cizmele vechi, de gumă. Åži când fâșiile de zdrențe nu-i țin destul de cald, bietul bărbat își trage pe laba unuia dintre picioare, un fes negru, jerpelit… Că două nu are…
   Acest om are nevoie urgentă de un godin, și mai are nevoie de orice vă lasă inima să-i dați… Vă așteptăm oricând, la sediul redacției noastre.

   N-a răspuns când i-am bătut la ușă. Åži poate că dacă aceasta nu s-ar fi deschis singură la primul contact cu degetul, n-aș fi îndrăznit să apăs de bună voie pe clanța neagră, soioasă… Cineva ne spusese că acolo, în satul Lăstuni, între patru pereți și sub un acoperiș ce stă să cadă, un om bătrân și bolnav se află într-o situație imposibilă: nu-și poate face focul pentru că riscă să moară sufocat. Dar nici să stea fără nu se poate pentru că ar putea trece pe lumea celalaltă, înghețat… 
Strălucirea zăpezii așternută peste peisajul ce ne-a încălzit sufletele tot drumul a dispărut brusc, într-o secundă: secunda când ușa s-a dat la o parte și privirile ni s-au izbit brutal, de-o beznă nefirească, stranie. O beznă murdară și urât mirositoare, ce părea că izvorăște pur și simplu din pereți. Că plutește în aer și se așterne, acaparatoare, pe tot ce întâlnește în cale… Încet, forme ciudate începeau să ni se arate ochilor. Åži gemete slabe răzbăteau de sub maldărul mizer aflat într-un colț al odăii… într-un pat?! Da! Un pat: patru butuci și ceva scânduri. Peste ea, probabil o mână de paie. Åži deasupra, un trup omenesc chircit în el însuși, acoperit complet de o plapumă jegoasă, răpciugoasă, roasă, probabil de șobolani…
    Cât o palmă… atât și-a tras omul de dedesubt acoperământul de pe creștet. Åži capul, cu chipul închis în strânsoarea unei căciuli, s-a ivit ca o fantomă a suferinței. Apoi a rămas nemișcat: sistemul lui de apărare în fața gerului din odaie, ce ne făcea dinții să clănțăne. Doar așa putea păstra o brumă de căldură în culcușul lui inuman. Doar așa nu se mai adăuga foamei care-i chinuia existența, și mușcătura dureroasă a frigului cumplit.

Fata, fost profesor universitar, l-a uitat

   Nu prea e vorbăreț, nea Datcu. De parcă nici gura n-ar vrea s-o deschidă, să nu iasă prin ea, căldura dată de propria ființă… În cuvinte puține, spune că da, a avut și el odată, o viață ca toți oamenii… A fost și el însurat „da copii n-am avut. Am crescut fata nevestei mele, pe Ecaterina, care a fost profesor universitar la București. Acum e la pensie. Da’ la mine nu a mai venit. Nevasta mi-a murit acum vreo 12 ani… Am rămas singur”, a spus bătrânul. 
   Cu mâinile lui zice că și-a ridicat casa. Cu brațele lui a lucrat pământul pe care-l are. Dar pe care acum, nu-l mai poate munci… E prea neputincios, prea ros de boală pe dinăuntru.. Åži prea singur… A rămas să trăiască din pensia de 70 de lei, primită ca urmare a muncii de ocnaș prestată timp de doi ani jumătate, în detașamentele armatei. Însă, chiar dacă bruma de bani îi vine lună de lună, nu-l mai prea țin puterile pe bietul moș, să se târâie la magazinul din sat, să-i cheltuiască. „Vine acuș Crăciunul, iarăși… Nu știu ce-o să fac iarna asta… Focul nu pot să-l fac, soba n-am cu ce s-o repar. Trebuie dărâmată și făcută din nou. De mâncare, poate vine lumea de pe aici să-mi mai aducă. Altfel, n-am nimic… Azi n-am mâncat decât un pic de mămăligă… Am făcut-o acum câteva zile, dar a trebuit să stau cu ușa deschisă altfel mă sufocam de fum cât a fiert. Mai am din ea o bucățică…”, a glăsuit, ridicându-se ușurel în șezut.
   Unul dintre săteni ne-a zis, mai pe șoptite, că omul ar mai avea acolo, în vecini, o cumnată „de l-a ținut pe frate-su, care-a murit. Åži cred că vrea să-l vadă mort și pe nea Datcu, să-i ia pământul, că dacă vede pe cineva venind la el cu mâncare, ceva, iese și face scandal, urlă că-l bate cu prăjina”… Tot el ne-a mai povestit că atâta timp cât a fost în putere, din gospodăria lui nea Datcu nu lipseau oile, vaca, păsările. Åži că omul a reunțat rând pe rând la ele, pe măsură ce puterile i se împuținau. „Ce să le chinui și pe ele… nu sunt eu, și așa, destul de chinuit?”, a explicat bietul bătrân.

Fâșii de cârpe și-un fes în loc de șosete

   Dintr-un motiv neștiut, octogenarul a dat să se ridice din mizerul său culcuș. Pe trupul slab, hainele pline de funingine atârnau nefiresc, prea mari sau prea mici… haine de căpătat… Laba învinețită a unui picior murdar s-a ivit, goală, de sub învelișul slinos. Cealaltă labă a apărut și ea, învelită într-un fes negru, scorțos. Cu gesturi greoaie, bietul om a început să cotrobăie printre zdrențele de pe pat, apoi prin cotloanele întunecate de dedesubt… „Ce caută?”, ne-am întrebat, cu gând să-i ușurăm efortul. Răspunsul a venit în câteva clipe, când între degetele butucănoase bătrânul a reușit să strângă prima fâșie de cârpă ferfenițată, afumată, jegoasă. S-a aplecat cu greu și, cu mâini tremurânde, sărmanul a început să-și înfășoare o labă cu aceasta. Apoi cealaltă, scoasă din fes, a primit același tratament înainte de a fi vârâtă în cizma veche și rece, de cauciuc. „Iaca-șa”, a icnit omul, pentru ca după doar câteva minute, în care a rămas așezat pe marginea patului, să se răzgândească și să deruleze procedura în sens invers. S-a băgat la loc între zdrențele pline de funingine și, înainte de a-și acoperi trupul înfrigurat cu plapuma jegoasă, și-a tras, grijuliu, fesul pe laba unui picior. „Doar unu am, n-am două… Åži-mi mai ține de cald…”, a glăsuit, mai mult pentru sine. 

Zace neputincios, în mormântul fostei sale vieți

   Prea slăbit, nea Datcu nu e-n stare să-și aducă singur apă de la fântână. Nu are putere să-și croiască pârtie printre nămeți. Nu are lemne și chiar dacă a fost în stare să se târască și să-și adune ceva crengi ude, nu îndrăznește să le-aprindă-n sobă. „Scoate fum de mă omoară, tre să stau cu ușa deschisă și este și așa ger de crapă pietrele. Stau așa, poate rezist. Dacă nu, mor și gata”, zice, amărât. Fără speranță, și-a tras la loc plapuma peste trupul ghemuit. Deasupra capului său, un calendar vechi, înnegrit, se încăpățâna să amintească zilele unui an, poate, mai fericit. De pe un fund slinos, galbenul unei guri de mămăligă înghețată contrasta cu negrul din jur, izbucnind ca o speranță amânată. Deasupra, de pe raftul unei etajere, câteva căni desprecheate, mânjite de funinginea groasă ce a cuprins toți pereții, zăceau țesute-ntre ele de pânza densă, sinistră, de paianjeni. Pământul podelei părea el însuși apăsat de scursurile mizerabile, de negreala duhnitoare prelinsă din tavan, de pe pereți, de peste tot și adunată în denivelări dușmănoase mersului…
   L-am lăsat pe stăpânul locului așa cum l-am găsit. Cu ochii închiși. Cu toată ființa adunată ghem peste sufletul lipsit de orice speranță. Åži vegheat de o icoană cât o palmă, singurul obiect rămas curat, cine știe prin ce minune… Am deschis ușa și am ieșit, înclănțând-o apoi cât mai bine. Åži am plecat jenați, spre confortul nostru cotidian, cu conștiința încărcată de imaginea și chinul omului lăsat în urmă. Un om încă viu, închis, fără speranță, în mormântul înghețat al propriei sale vieți…