Viața acestui bărbat, zis Tamanga este, fără îndoială, dovada vie a faptului că în această existență ne putem menține pe linia de plutire, putem fi deasupra sau putem cădea sub ea, în funcție de alegerile pe care le facem într-un moment sau altul. Până la un punct, Nicușor a fost și el om ca toți oamenii, cu familie, casă și o leafă sigură câștigată ca salariat la Combinatul Siderurgic Galați. Acest echilibru spune că și l-a stricat el singur „în 90, când mi-am dat demisia ca prostu. M-am luat după socrul meu, care zicea că să mă duc să lucrez cu el. O vreme am stat la soție, la Râmnic, până când ea a plecat la greci. M-am supărat din cauza asta și când s-a întors, am plecat eu. Și asta o ambiție prostească… Dar eram tânăr și fără minte și așa m-am gândit eu atunci”, spune bărbatul.
Regretele s-a ivit, firește, rând pe rând. Târzii. Și fără rost… Viața celui zis Tamanga a devenit din ce în ce mai grea. Și în prezent, aproape imposibilă… „Dacă nu m-aș fi îmbolnăvit atât de grav, tot m-aș mai fi putut descurca. Înainte mă duceam cu ziua la prășit, munceam la construcții, la zidărie… Îmi asiguram măcar strictul necesar. Dar dacă viața m-a adus așa… În 2000 am făcut TBC. Doctorii mi-au spus că s-ar fi vindecat, dar că oricând se poate redeschide. Am și TBC osos. Nici de văzut nu mai văd decât în ceață, că am făcut cataractă. Și astă iarnă am fost operat de ulcer. Doctorul care m-a operat, să-i dea Dumnezeu sănătate, că m-a lăsat să stau toată iarna în spital, că nu știu ce m-aș fi făcut altfel…”, explică Nicușor.
„M-am pricopsit cu o grămadă de pureci”
Magazia în care i s-a permis să se adăpostească este, din câte o descrie Tamanga, un fel de hală lungă de șase metri. În ea, bărbatul a adunat din căpătat sau de prin gunoaie, niscaiva lucruri de strictă necesitate: un soi de sobă; un pat fără saltea; câteva vase. „Saltea mi-am făcut dintr-un burete găsit pe la gunoaie. De la ea m-am pricopsit cu o grămadă de pureci. Vasele, puține câte sunt, le țin pe jos că n-am dulap. Ce să vă zic, stau foarte, foarte rău. Nu am nimic, n-am îmbrăcăminte, n-am încălțări, nici mâncare, iar bani nici atât… M-am gândit că ar fi bine dacă aș avea cu ce să îmi fac o cămăruță mai mică în hala aia, un separeu cu doi pereți că ar fi mai cald iarna și mai răcoare vara. Dar nu am din ce să îi fac nici pe ăia… Vă rog, dacă cineva vrea să mă ajute, scrieți acolo în ziar că am nevoie de orice îmi poate da. Că n-am nimic, nimic…”, a spus Nicușor.
Un om ca o umbră…
Zilele trecute, Tamanga a trecut pe la redacția ziarului nostru, cu intenția de a cere ajutor printr-un anunț la mica publicitate. De slab ce este, părea că plutește, nu că merge, iar sacoșa cu cele de căpătat de peste zi părea mult prea grea pentru brațele scheletice. Are cu puțin peste 40 de kilograme, așa încât dacă-l privești, ai sentimentul că este pur și simplu transparent.
Un om ca o umbră, o umbră firavă, amintirea împuținată, umilă a celui ce a fost cândva… „Ar trebui să mănânc, mai ales că am fost operat de ulcer, dar nu prea am ce… Mă mai duc pe la oameni prin sat și mai cer câte-o ciorbă. Sunt care mă mai ajută… Banii pe care îi mai primesc îi păstrez, că mai trebuie să mă duc la control la doctor și totul se plătește. Uite, azi aveam 30 de lei și 25 am plătit la raze, că a trebuit să fac…”, explica omul.
Chiar dacă vrea să muncească, se prea poate ca, văzându-l cât de firav arată, nimeni să nu vrea să-și asume riscul de a-l lua la lucru cu ziua. Nici vârsta pentru a căpăta o pensie n-o are. Fără casă, fără bani și cu sănătatea pusă pe chituci, Nicușor Turcu, zis Tamanga, nu știe cum să facă să supraviețuiască.
Dacă doriți să-l ajutați pe acest om cu orice vă lasă inima sau cu orice vă prisosește prin casă, să știți că el vă așteaptă ca pe ultima sa speranță. Îl găsiți oricând, în magazia fostului CAP din Sihlea…
