Pe George L. l-am întâlnit întâmplător, în drumurile făcute cu ceva timp în urmă, în Faraoanele. Rezema ușa unui bordei pe care l-am perceput, inițial, ca fiind vreun adăpost pentru vite. Ridicat din crengi și resturi de scânduri – adunate cine știe de pe unde și lipite între ele, doar pe interior, cu pământ – învelit pe trei laturi cu folii de toate mărimile și acoperit cu bucăți zdrențuite de tablă, respectivul adăpost reprezintă, pentru acest bărbat și nevasta lui, „acasă”.
De sub căciula dată pe spate, ochii săi mă cercetau plictisiți, dar curioși. Rar se văd străini prin zonă, cu atât mai mult cu cât locul denumit Seaca, unde omul și-a ridicat bordeiul, este destul de izolat de marginea satului. O râpă, practic, la marginea pădurii, în pământul căreia vreo trei familii și-au săpat adăposturile, numite pretențios… „case”.
Cum a auzit că sunt de la ziar, George a lăsat grabnic tăiatul frunzelor la câini și a început să se plângă de cât de greu o duce. „Uite așa stăm, ce să facem, că n-avem posibilități. Ajutor social nu ne mai dă, mai sunt și bolnav cu capu și nici pentru asta nu primesc niciun ban de nicăieri. M-am chinuit să ridic casa asta, dar veniți înăuntru să vedeți că n-am nici de unele”, ne-a invitat bărbatul. Și-am intrat. Iar ceea ce denumea el „înăuntru” a depășit orice închipuire!
De zece ani îngropați în mizerie!
Câteva raze amețite de lumină de abia se strecurau prin ochiul unicului geamlâc – și ăla cât o vizetă a unei celule de pușcărie – opacizat de pânza deasă de paianjen. Și pe măsură ce ochii mi se obișnuiau cu întunecimea, trupul se chinuia tot mai tare să respire!
Negrii erau pereții și tavanul din care atârnau, nestingherite, fuioare de funingine împletite grotesc cu pânze de paianjen. Negre și lucioase de atâta jeg erau cele două perne pe care locatarii bordeiului își pun capul jos, nopțile. Neagră era „fața de masă” de pe masa improvizată. Și slinoase ceștile de toate mărimile, ce tronau pe ea.
O grotă, mi-am zis, în care s-a adunat toată scursura mizerabilă a lumii! Tot jegul omenirii, ce pare că s-a prelins, la propriu, și pe umerii puloverului cu care era îmbrăcat bărbatul, s-a încrustat în mâinile sale, în fiecare por al feței lui nerase, ba chiar și în sufletul lui trădat de ochii cu priviri piezișe! „Înainte am stat pe la oameni cu chirie. Dar de zece ani stăm aici. Am zis că tot mai bine să avem casa noastră”, a glăsuit George, înfipt bine pe picioare în mijlocul acelui dezastru.
Nu are curent electric. Deci nici televizor sau radio. De frigider nici nu poate fi vorba și cu atât mai puțin de mașină de spălat, în condițiile în care nici el nici nevastă-sa, Maria, cu șapte ani mai mare, parcă nu au aflat încă despre faptul că există apă pe lume! Și că aceasta se folosește, pe tot mapamondul, printre altele, și la spălat! „N-avem bani, ce să facem…”, ridică din umeri bărbatul, strivind cu vârful cizmei de cauciuc mucul țigării. „Ne chinuim cu lumânări, când avem cu ce să le cumpărăm și pe alea. Mă mai duc la muncă cu ziua prin sat, când am la cine, dar nu primim cine știe câți bani”, oftează. „Și mă mai duc și eu la cerșit prin oraș, mai stau la biserică și mă mai capăt cu câte o pâine”, a spus repede și Maria, care tocmai sosise dintr-una din peregrinările ei…
Ar fi vrut ajutor, mi-au zis, să-și ridice altă casă. Ar fi vrut să primească și ei, din când în când, orice au aflat că mai primesc și alți sărmani. Și se considerau nedreptățiți că nu li se mai dădeau, la ora aceea, bani ca ajutor social. „Ne-au zis că suntem buni de muncă, cică măcar bărbatu-meu să se angajeze, așa ne-au zis de la primărie. Dar el este bolnav cu capu, nu poate să lucreze”, a sărit repede cu explicația, Maria.
La doctor nu s-a dus, să vadă ce are. Zice că… n-au cu ce! Și cică nu le-a zis nimeni că dacă boala-i gravă, omul ar putea fi încadrat în grad de handicap. Și chiar dacă le-ar fi zis… „tot n-am avea cu ce să plătim toate actele care trebuie făcute”.
Așa că dacă tot n-au… cu ce, și consideră că n-au nici… ce să facă astfel încât să aibă… cu ce, continuă să trăiască, în virtutea inerției, de pe o zi pe alta, așa cum au făcut de zece ani încoace. Spun că sunt săraci, fără să pară a ști că sunt semeni care au reușit să facă din sărăcie o virtute. Și nici nu le trece prin cap, pesemne, că sărăcia nu înseamnă, neapărat, și mizerie! Nici că în viață trebuie să încerci să te mai ajuți și singur…
Omul dintre ruine
Ceva mai diferită e povestea lui Neculai R., din Pufești. Chiar dacă locul lui sub soare nu-i prin vreo văgăună, ci chiar la șosea, la Pufești, trăiește tot într-un soi de grotă. Are doar 39 de ani, dar viciile, pesemne, și cine știe, poate că și boala de care zice că suferă, l-au făcut să arate cu mult mai în vârstă. Omul se plânge că nu mai primește ajutor social, „că, cică, dacă am 23 de ari de pământ, nu-mi dă. Așa că muncesc cu ziua să am ce mânca, ce să fac altceva”.
Stă singur, în unica odaie rămasă cât de cât locuibilă din cele două ruine din propria ogradă, ce au fost, pe vremuri, case în toată regula. Între cei patru pereți înnegriți și afumați, adunați laolaltă într-un echilibru instabil de tavanul găurit, ce stă să se prăbușească, Neculai are două paturi cu învelișuri slinoase. În fața unuia, probabil cel în care doarme, a așternut un preș nespălat vreodată, iar pe perete a atârnat un altul, atât de jegos încât e pe cale să dispară în „culoarea” peretelui. Se plânge că de șapte ani trăiește fără curent electric. Iar în casa lui nu există niciun obiect, în afară de paturi, care să amintească de civilizația mileniului trei. „Am un copil, cred c-o avea acum 11-12 ani, dar e la casa de copii, Petrișor îl cheamă. Nevastă-mea, Ramona, m-a părăsit, nu știu de ce. Eram plecat la muncă cu ziua și când am venit într-o zi acasă, n-am mai găsit-o. Sufăr de epilepsie și poate de aia… Am fost internat și la sanatoriu la Buzău. Trebuia să mă duc mereu acolo, dar n-am avut bani să mai merg. Nici pentru medicamente nu am mai avut bani…”, explică Neculai.
Ceva din felul lui de a vorbi mă face să bănuiesc că omul acesta n-a fost întotdeauna așa. Că n-a trăit toată viața precum un animal în vizuină, că poate este într-adevăr bolnav și că, dacă și-ar lua tratamentul, ar reveni la normalitate. Îi spun să-mi arate un act medical. Zice că n-are. Îi spun că se poate duce la medicul de familie, care să-l trimită la specialiști, care să stabilească clar dacă suferă sau nu de o boală gravă, care l-ar îndreptăți să obșină o indemnizație, cât o fi ea. „Nu știu eu pe unde să umblu pentru asta. Dacă m-ar ajuta cineva… Dar degeaba, că am auzit că actele de la doctor costă bani și eu nu am…”, spune, „că dacă aș avea bani mi-aș repara și eu măcar odaia asta în care stau. Că oricând poate să cadă tavanul și atunci chiar nu mai am niciun adăpost”.
Pe o palmă de pământ săpată în imediata vecinătate a celor două dărâmături de case, Neculai a plantat câteva fire de roșii. Îi place să le privească cum cresc. Să-și îndrepte privirile, de câte ori se întoarce acasă, spre cei doi metri de pământ cultivați – din cei 23 de ari pe care a crescut o pădure de buruieni. E singurul loc frumos din tot ce-l înconjoară. „Aș face mai mult, dar nu am bani, și nici putere”, zice.
Învață să te ajuți și singur
V-ați putea închipui viața cotidiană fără să fiți înconjurați de toate apanajele civilizației? Ați putea să vă imaginați cum ar fi fără dușul de seară? Fără toaletă și hârtie igienică? Fără emisiunile preferate de la televizor? Fără frigider, fără o masă și-un scaun pe care să vă așezați, fără computer, fără o carte sau un ziar pe care să-l citiți, fără haine spălate, fără orice vă este util, vă face plăcere și vă face parte din viață? Oamenii pe care vi i-am prezentat mai sus, pot. Și pot de ani și ani. Și cel puțin aparent, s-au obișnuit cu modul lor de trai. Fie nu vor, fie nu pot să și-l schimbe. Spun că „n-au cu ce”. Unii – puțini, e drept – ajung să creadă că nu mai au pentru ce. Alții nici nu se mai întreabă de ce…
Este adevărat că au fost și sunt, printre noi, oameni care au nevoie disperată de ajutor. Primit la timp, acesta le normalizează sau chiar le schimbă total viața, așa cum de multe ori am reușit și noi, prin solidaritatea demonstrată a cititorii noștri.
Dincolo de această categorie, sunt însă și oameni care cer mereu și mereu ajutoare pasagere, continuând să trăiască în cea mai crâncenă mizerie. Sunt acei oameni care nu înțeleg că oricât sprijin ar primi de la cei din jur, acesta devine inutil dacă ei înșiși nu se străduiesc să se ajute, totuși, și singuri.
