Participând la festivitatea de absolvire a uniriștilor de clasa a XII-a, am observat în discursurile profesorilor melancolia de a-și evoca propria experiență de adolescent. Vorbeau despre îndoieli și dileme, despre speranța unui viitor plin de perspective proaspete, despre iubiri fugare și despre pasiunea lor devoratoare pentru cărți. Emoției de a fi sfârșit o etapă existențială atât de importantă cum este liceul, i se adăuga frenezia de a descoperi că patru ani la rândul, materia ți-a fost predată nu de un profesor adâncit în idei abstracte, ci de un adolescent mai vârstnic. Așa mi-a venit ideea să cercetez adolescența personalităților de azi. Cum au fost oamenii pe care îi apreciem în prezent la vârsta dilemelor chinuitoare? Ce gânduri îi torturau, ce răspunsuri căutau și ce planuri își ticluiseră cu seriozitatea specifică vârstei în care crezi că imposibilul e posibil.
Această cercetare e totuși relativă, căci odată ajuns matur, adolescența pare o etapă ofilită și simțirile de atunci par naive, exaltate și depărtate de însăși sensul vieții. Adolescenții iluștri de ieri sunt iluștri pentru ce au ajuns astăzi, dar la 18 ani nici nu bănuiau că drumurile lor se vor opri în vârf.
Dan Mihăilescu, adolescentul care aduce cartea
Criticul literar pe care îl vedem aproape zilnic la PROTv, în cadrul emisiunii atât de scurte „Omul care aduce cartea”, impresionează întotdeauna prin erudiția și ingeniozitatea asocierilor sale literare. Cum și-a clădit această cultură impresionantă? Cum a trecut peste defectul de vorbire și cum a rezistat caruselului adolescenței? Mărturisirile sunt savuroase…
„Citeam cu ferocitate, eram și singuratic, eram și bâlbâit, nu aveam tată, nu aveam frați și-atunci cartea era pentru mine cea mai bună cură. M-a ajutat enorm. Eram interiorizat, plin de fantasme, plin de complexe, sufeream când vedeam copii care veneau din familii înstărite. Îmi amintesc că, pe la 13-14 ani, am fost cu părinții unui prieten la un restaurant din Snagov și am rămas foarte impresionat de o cola, apăruse sticla aia brobonată, de doi lei. Or, cartea mă ajuta să cobor înlăuntrul meu și să descopăr lumea. Pe de altă parte, eram fascinat de umanitate. Ador și acum să observ oamenii, iar atunci eram un moralist adolescent, îmi plăcea enorm să le fiu duhovnic fetelor. Toate se îndrăgosteau de alții și veneau la mine să-mi povestească, iar eu să le dau sfaturi: Uite, poți să faci precum eroina cutare sau cutare!.” Într-adevăr, personajele sunt alter-egouri foarte convingătoare, căci conflictele lor par și ale noastre, rezolvările lor vin ca niște revelații și monologurile interioare sunt deseori reluări ale propriilor frământări. Cura prin lectură se dovedește și în prezent un tratament sigur împotriva decepțiilor și a spleenului adolescentin, născut din respingeri, întrebări și dorințe care aproape că au ambiția de a rivaliza cu absurdul.
Eliade și Papini, adolescenții supărați pe generația lor
Alte două exemple relevante de adolescenți iluștri sunt italianul Giovanni Papini („Un om sfârșit”) și impozantul istoric al religiilor Mircea Eliade („Jurnalul adolescentului miop”). Amândoi întorc spatele celorlalți, izolându-se în mansarde și biblioteci, visând la un Everest intelectual, accesibil numai și numai lor. Egoismul cu ajutorul căruia își țin în viață orgoliul și demnitatea îi ajuta să progreseze în studiile lor și nemulțumirea față de lume se refulează în scrieri creative, usturătoare și totuși, încărcate de duioșia visului. În prezent, un Papini ar fi numit „alienat”, iar un Eliade miop ar îngroșa rândurile „loserilor”, dar de fapt, amândoi au fost spirite neliniștite cu mândria de a fi puțin altfel.
Alexandru Tomescu și odiseea bulgară
Nu numai oamenii de litere s-au încumetat să-și trăiască adolescența cu intensitate. Alexandru Tomescu, virtuosul violonist care a reușit să îmblânzească vioara Stradivarius, mărturisește că la vârsta cea dificilă fantezia lui se plimba prin Sofia, cu gândul la o fată fermecătoare.
„Pe la vreo 9-10 ani plănuiam să fug de acasă pe bicicletă, să pedalez până în Bulgaria, la Sofia, unde era o tânără violonistă de care eram îndrăgostit. Fiind perfecționist din fire, m-am apucat să pregătesc minuțios bagajele, să studiez hărțile, să învăț limba bulgară! Dar m-am plictisit pe parcurs, așa că marea evadare a rămas în stadiul de proiect.”
După această cutezanță amoroasă neîndeplinită, Alexandru Tomescu s-a dedicat muzicii și plăcerii de a împărtăși această pasiune cu cei de-o vârstă cu el. Anii delicați, ai autodescoperirii, i-au rămas în minte cu intensitatea unor amintiri luminoase, dătătoare de emoții puternice, profund umane.
„Liceul a fost poate cea mai frumoasă perioadă a școlii. Întâi și-ntâi, atmosfera era mult mai relaxată decât la Åžcoala nr. 3. La „Enescu” eram cu toții muzicieni, deci timpul de studiu era înțeles și respectat. Apoi, liceul a fost o perioadă de descoperiri pe toate planurile. Descoperirea libertății de a te exprima, de a călători, de a visa, de a iubi…”
Așadar, atâtea destine strălucitoare, atâtea adolescențe fascinante. Asta mă face să mă gândesc mai serios la ceea ce trăiesc și trăim cu toții acum. Oricât de mult am comunica, oricât de mult timp am petrece împreună, fiecare adolescent e într-o căutare individuală, în căutarea unei comori, ce se numește împlinirea personală.
Colegiul Național Unirea
