O dimineață mai proastă ca asta nu mai avusese Ion de câțiva ani buni. Ca tacâmul să fie complet, șoferul nu venise să-l ducă la birou. Dăduse telefon, dar acesta nu răspunsese. Sunase secretara. În cele din urmă, aceasta îl anunță că nu reușește să dea de el. Plecă pe jos. Soarele dimineții îi bătea în ceafă. Transpirația i se scurgea lent pe șira spinării, mărindu-i starea de indispoziție. Arunca priviri scurte și speriate spre trecători. Nu, nu-l băga nimeni în seamă. Pentru prima oară era mulțumit că nu e recunoscut.
Pătrunse în sediu pe intrarea principală. Jandarmul se întoarse cu spatele, ignorându-l ostentativ. Înjură în gând, regretând că nu ceruse schimbarea lui atunci când putea. Acum, deși teoretic era șef, apelul lui ar fi fost trecut pe linie moartă. Secretara îl salută fără să se mai ridice în picioare, așa cum făcea de obicei. Se făcea că lucrează. Nu-i deschisese nici aerul condiționat în birou. Un miros greu îi lovi nările. „Ca de mort”, gândi. Scuipă în sân, speriat de comparația care-i săgetase mintea.
Aduțu intră fără să bată la ușă. Altădată s-ar fi ploconit de șapte ori înainte de a ajunge în dreptul biroului său. Acum, abia că azvârli un „Salut, Åžefu’!” înainte de a se trânti în fotoliu. Ion nu răspunse. N-o făcea nici înainte, dar acum motivul era cu totul altul: se întreba de ce secretara nu-i aduce cafeaua.
– Ce se mai aude, Åžefu’?
Întrebarea nu suna tocmai așa cum fusese pusă. Avea în ea substratul nerostit, ascuns, parșiv, al palmei date pe la spate. În fapt, nenorocita asta de întrebare suna cam așa: „Åži ce-o să faci acum, Åžefu’, că ți-a căzut guvernu’?!”.
Ion îl privi atent pe Aduțu. Era prima oară când o făcea cu adevărat. Sluga afișa o figură rela-xată, calmă, chiar detașată. „Parcă-i din alt film”, gândi Ion surprins. Înțelegea că ticălosul își aranjase ploile cu noua putere. Auzise că păstrase oarece legături cu câțiva din fosta opoziție. „Un șobolan”, îl catalogă el.
-Ce să fac, mă, Aduțule, răspunse, dar atât de calm încât și el se mira de ce era în stare, mi-am aranjat să trec „dincolo”… Tu nu vezi, s-a dus dracu’ partidu’ ăsta… Așa șefi, așa partid… Ce faci, vii cu mine? Am o ofertă la minister, la capitală, și m-am gândit să te iau cu mine. Le-am și spus: „Bă, eu vin, dar pe Aduțu îl iau cu mine! Asta e condiția!”. Ce zici?
Aduțu își îndreptă spatele involuntar. Retrăi instantaneu momentul când ușa de la garaj îl lovise dureros în plină față. Da, dar acum nu era în garaj. Înghiți iar în sec. Observase că ticul ăsta se agrava când era speriat. „Ce naiba a zis ăsta?!”. Un fluierat ușor, necontrolat, îi scăpă printre buze. „Ca să vezi, se miră el, nenorocitul ăsta cade tot în picioare! Åži eu, care credeam…Sau…blufează?! Ä‚sta mă încearcă…Lasă că ți-o trag eu! Mama mă-tii de…”
– Åžefu’, sunteți un adevărat… monument, pe viața mea. Åži eu, care… Da’ să știți, și eu m-am gândit la d-voastră, la o adică… Dacă n-are grijă nimeni de mata… eu te ajut. Te iau pe lângă mine…
– Åži-adică, cum?, scrâșni Ion.
Gândul că sluga lui îi oferea un post de slugă îl înfiora. Slugă la slugă! El! Se cutremură.
– Da’ trebuie să vă hotărâți repede, îl avertiză Aduțu. Mai am pe cineva în vedere….
– Åži cum o să faci, o să dau concurs?, îl ironiză Ion.
– Las-o naibii, Åžefu! Ce, mata nu știi?! Concursu ca concursu… Åžpaga contează!
