De când vremea s-a mai îmblânzit, cu toate că nu a renunțat complet la capricii, elevii liceului „Unirea” sunt mai bucuroși ca oricând să își dea întâlnire în curtea școlii, perimetru limitat unde cei mici se întâlnesc cu cei mari. Alături de colega mea de bancă, am analizat carnavalul relațiilor sociale care se fac și se desfac în acest spațiu aproape magic pentru ca apoi, captivate pe de-a-ntregul, să ne lăsăm prinse în mrejele de neînțeles ale acestui fenomen straniu.
În afară de drumul firesc școală-patiserie (clădire strategic amplasată prin împrejurimi, pentru a satisface contra cost poftele unei mulțimi de adolescenți înfometați), niciun elev nu simte presiunea graniței. Liceul și lumea de afară nu sunt percepute ca fiind zone diferite și simplul fapt de a rămâne în preajma școlii de-a lungul pauzelor nu pare o consecință a unei reguli stricte. Este în această stabilitate un fel de fascinație.
Rocada generațiilor, desfășurată cu o viteză amețitoare; parada modei, diversă și intimidantă, prin care se etalează ținute ba îndrăznețe, ba formale; ședințele foto desfășurate în colțuri izolate sau discuțiile de grup, mereu antrenate de muzica de la radio sunt întâmplări pline de savoarea unei vieți care nu a cunoscut încă greutățile existenței. În aer plutește un parfum subtil. Fie e de vină primăvara, căci copacii înfloriți nu întârzie să-și răspândească miresmele, fie fetele de liceu, care își aleg întotdeauna cu mare grijă flacoanele de parfum, de prefe-rință de origine pariziană, dar eu înclin să cred că de fapt, în curtea școlii miroase a… tinerețe.
Unora le place adrenalina!
Pentru cei din clasa a XI-a sau a XII-a, ora 6.30 A.M. este o corvoadă. Eu, cel puțin, mă întind bine, simțind cum îmi plesnește fiecare os din corp și având senzația, uneori înspăimântătoare, că mă dezintegrez. Încerc să mă ridic din pat și sfârșesc prin a seta ceasul să sune peste cinci minute, o amânare rezonabilă a marelui ritual de trezire. Într-un final, mănânc în grabă, îmi pun ghiozdanul pe umăr și mă grăbesc către școală. Pe drum, picioarele îmi par neîndemânatice, mult prea scurte pentru viteza cu care trebuie să mă deplasez. Minutele se scurg repede, simt cum profesorul a intrat deja în clasă, deschizând ca-talogul și pregătindu-se să pună absențe, iar eu… sunt încă pe drum, nedezmeticită și puțin buimacă.
Alții au găsit de mult timp soluția la astfel de pro-bleme. Bicicleta este o opțiune sănătoasă și rapidă de a ajunge la liceu și pista pentru biciclete, recent instalată în curte, vine în întâmpinarea cicliștilor amatori. Băieții inspirați de John Travolta, cu o atitudine mai dură, aleg să își transforme dimineața într-un perpetuu spectacol: vin cu motocicleta! O parchează undeva în spatele cabinei paznicului și în pauze, admiră din depărtare fetele care, extaziate de o așa prezență neașteptată, fac poze în fața motocicletelor.
Gusturile și stilurile variate nu sunt singurele care oferă culoare curții liceului. Pe lângă asta, mai există și empatia persoanelor de aceeași vârstă. Pe stradă, laolaltă cu adulții și cu bătrânii, adolescentul nu are șansa de a simți pe propria-i piele că face parte dintr-o comunitate ce-i seamănă, în mijlocul căreia se poate regăsi, unde se poate împăuna fără grijă, fiind înțeles și acceptat.
Lupta pentru supremație
E greu să supraviețuiești într-un liceu cu aproximativ 1000 de elevi. În curtea școlii, există doar trei-patru bănci disparate și cine iese mai repede de la cursuri, dispune de monopol asupra acestor insule de confort. În rest, ceilalți sunt invitați să stea pe bordură, riscând în orice moment să primească o minge în cap, din direcția terenului de volei sau, mai rău, riscând să ducă mai departe moștenirea lipicioasă a porumbeilor.
Darwin nu s-a înșelat când a explicat evoluția speciilor ca pe o cursă între cei puternici și cei slabi, mie mi se face dovada acestei teorii în fiecare zi. Bordura însă, departe de a înlocui confortul unei bănci, funcționează ca o adevărată rețea socială. Veștile circulă din gură în gură și noutățile se află cu viteza fulgerului. Se-rialul nou care face furori sau petrecerea high-life-ului unirist, plănuită pentru weekendul următor sunt știri pe care le afli mult mai repede dacă te confunzi cu mulțimea de curioși de pe bordură.
O viață care dă în clocot
Dramele se consumă în curtea școlii și nu de puține ori, acest teatru de război a devenit și locul armistițiului. Idile furtunoase sfârșite cu îmbrățișări pline de afecțiune sunt un cadru obișnuit, iar singurul lucru ce ar frapa, având efectul unui fior electric, ar fi liniștea, improprie unei societăți atât de agitate, mereu în căutarea ineditului.
Curtea școlii va rămâne întotdeauna un spațiu al asimilării. Peste ani și ani, când voi fi departe de tot ce a însemnat liceu și adolescență, o parte din trecutul meu va rămâne acolo, pe bănci, pe borduri, în memoria discretă a acelui loc tainic. Uneori, plimbându-mă încolo și încoace prin curte, simt cum fiecare pas de-al meu e gravat, pe nevăzute, în istorie. Trecutul și viitorul devin atunci două fețe schimbătoare ale aceluiași chip, așa că uit de orice problemă și zâmbesc senină în jur. Plutește un aer melancolic, în care se încheagă cu meticulozitate amintirile de mâine.
Cristina STANCU
Colegiul Național Unirea Focșani
