„Muncește ca și cum nu ai muri niciodată, dar îngrijește-te de suflet ca și cum ai muri mâine”, este motto-ul după care s-a condus, de-a lungul anilor, Cornelia Ploscaru, de 66 de ani, din Focșani, cea care a semnat cea de-a doua „Altfel de Poveste”, publicată, ieri, în paginile cotidianului nostru. Astăzi vă prezentăm momente din viața ei înșiși, din existența acestei femei care a rămas, pentru generații de copii, Doamna Învățătoare… Vă reamintim că pentru o vreme, ne-am propus să vă prezentăm oameni obișnuiți din urbea noastră, oameni dintre noi. Veți vedea că fiecare existență poartă cu sine câte o poveste remarcabilă. Că oamenii pe lângă care trecem nepăsători, sau prea grăbiți, sau prea adânciți în nesfârșitele noastre probleme cotidiene, sunt interesanți! Sunt speciali, fiecare în felul său! Åži că fiecare e parte din acest puzzle imens ce formează lumea în care cu toții trăim. Trebuie doar să vrem să ne vedem, nu doar să ne privim… Åži să ne ascultăm, nu doar să ne auzim…
Din locul în care stăteam, îi vedeam doar profilul. Linia lui curgea lin, unind armonios înălțimea frunții cu finețea nasului și rotunjimea hotărâtă a bărbiei. Fire rebele de păr scăpate din strânsoarea clemei respirau feminitate. Iar privirea atentă și concentrarea severă a buzelor vorbeau despre seriozitatea cu care abordase cursul la care participa… „Altfel de Povești”, m-am gândit, privind-o, „trebuie să scriu și eu altfel de povești. Povești dinăuntrul oamenilor, povestea șoptită de chipul acestei femei și de alții ca ea, ca noi, ca oricare…”, mi-am spus.
Åži astfel s-a născut ideea acestor rânduri… Acolo, la Bibliotecă, sensibilitatea emoționantă prin care Cornelia Ploscaru a dăruit-o lumii pe mama sa, nonagenară, mi-a dezvăluit un suflet minunat și o inteligență șlefuită în ani și ani, de setea de cunoaștere. Nu i-am aflat de la început profesia, însă ceva din expresia figurii, a trupului, ceva din blândețea ascunsă în fermitatea gesturilor, ceva din eleganța scrisului și a felului în care răsfoia paginile m-a dus cu gândul la vremea școlii… „Am ieșit la pensie în 2004. Am fost învățătoare la Åžcoala nr.5. N-am lucrat mereu ca învățătoare, dar tot am reușit să fiu împreună cu cinci generații de copii… Când ies, câteodată, prin oraș, mă mai întâlnesc cu ei și mă salută. După chip nu-i mai cunosc, dar dacă-mi spun cum îi cheamă, mi-i amintesc pe toți! Sunt, printre ei, profesori, ingineri, biologi… Unul s-a făcut chiar regizor!”, spune, cu privirea umezită de căldura amintirii…
Fiecare dintre noi a avut, la început de drum, câte o doamnă sau un domn învățător despre care ne amintim cu plăcere. Åži, poate, mulți le datorăm acelor oameni dragostea de carte, dragostea de viață, respectul și dorința de cunoaștere sădite de ei, în noi, când eram doar niște copii, și desăvârșite în ceea ce suntem astăzi…
Cornelia, acum mamă și bunică, a iubit mereu copilăria. Åži mai mult decât atât, ea însăși a rămas un pic… copil. „M-am născut la Ciușlea și țin la acest sat ca și cum ar fi New York-ul! Acolo am crescut, pe malul gârlei. Ce joacă mai trăgeam! Ne duceam la apă, făceam baie, plajă, ne dădeam cu nămol și ne făceam ca dracii! Ca să nu ne vadă cine mai trecea pe acolo, ne ascundeam prin-tre crengile copacilor”, își amintește Cornelia.
O dragoste cât o viață
Spune că mamei ei îi datorează faptul că s-a făcut învățătoare. Åži chiar dacă pentru asta a fost nevoită să suporte traiul nu tocmai roz, din internat, printre străini, nu regretă nimic. „Am făcut Liceul Pedagogic «Costache Negri» din Galați. Îmi amintesc că dormeam într-un dormitor cu 80 de paturi! Eu am avut noroc de un loc lângă sobă. Dulapurile erau pe hol, era ca la armată. Se suna stingerea, deșteptarea. În cantină mâncam 300 de elevi! Totuși, mie viața mi-a ofe-rit puterea de a trece ușor peste toate”, povestește Cornelia.
Tot la vremea liceului și-a cunoscut și soțul, bărbatul de care a rămas îndrăgostită până în ziua de azi. L-a întâlnit când avea doar 16 ani și a simțit din prima clipă că el este alesul. „Pe Sandu l-am văzut prima dată la pădure, la Ciușlea, la sediul CAP-ului. Eram în anul II de liceu, dar venisem în vacanță și scriam niște lo-zinci acolo, pe niște pancarte. Era mai mare ca mine, lucra ca instructor și s-a transferat și el la Galați, la școli și pionieri, cum era atunci. O dată pe săptămână aveam liber de la școală și în ziua aia mă lua și mă ducea la teatru, la film…. Sau dacă noi aveam vreun spectacol, cu școala, venea să mă vadă… Å¢in minte că prima dată când m-a scos la o terasă, m-a dus la una care se numea «La Dunărea». Åži țin minte că a comandat pe un platou numai bunătăți, printre care și cașcaval, presărat așa, cu piper negru deasupra… Dar chiar dacă la școală era vai de capul nostru, mâncam marmeladă cu pâine, nu m-am atins de bunătățile de pe platou, că așa îmi zi-sese mama! Mi-a zis că dacă un băiat mă îndeamnă să mănânc sau să beau ceva cu el, să refuz, ca să nu profite de mine!”, râde acum, Cornelia, amintindu-și că l-a considerat, pe atunci, ca un frate mai mare deși avea mereu „zvâcnirea aceea în suflet”.
S-au căsătorit în 1967, la Panciu, unde ea suplinea ca profesor de sport la Liceul „Ioan Sla-vici”. Împreună cu soțul ei, Sandu Ploscaru, fost director la Direcția Muncii și actualmente președintele Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor „Milcovul”, a făcut și crescut doi copii, o fată și un băiat, care le-au dăruit fiecare câte un nepot, pe care mărturisește că îi adoră!
S-au mutat de 11 ori și tot de atâtea ori au luat-o de la capăt, până când și-au construit cuibul în actuala locuință din Focșani. Au trecut împreună peste vremuri și au învins mereu, sprijinindu-se unul pe celălalt. Åži ce altceva decât iubirea ar fi putut să-i țină vreme de 46 de ani împreună, atâta timp cât Cornelia spune și acum, cu ochii strălucind de dragoste: „Masa de prânz alături de soțul meu este bucuria fiecărei zile! Este momentul nostru cald și intim, și suntem recunoscători vieții pentru asta. Oriunde am fi, știm amândoi că la prânz ne regăsim”, spune Cornelia.
Cașcavalul care a salvat-o de Securitate
Cornelia a devenit învățător educator emerit, iar în 1980, Aurora Stavrache, pe vremea aceea inspector școlar general, a luat-o la Inspectorat pe funcția de inspector școlar cu probleme ale învățământului școlar și preșcolar. „Înainte de asta am fost la pionieri și vicepreședinte la Consiliul municipal al organizației pionierilor, la secția de preșcolari. Aici, la Focșani, s-au făcut primele costume de șoimii patriei, 600 au fost, costume inițial alb cu albastru. Apoi s-a spus ca să scoată cămășile albe și să le bage portocalii, că era o culoare mai suferitoare… Oricum, cum v-am spus, eram la inspectorat, iar în 1986 venise Ecaterina Drăghici ca inspector ge-neral. Începuse hărțuirea comunistă, ne studiau dosarele… La o ședință, au acuzat-o pe femeia de serviciu de la Åžcoala nr.5 că nu face curățenie, că nu mătură… Atunci m-am ridicat și am spus, în Comisia metodică, să lase femeia în pace că oricum, copiii nu mai au nimic de aruncat, nici măcar un cotor de măr… Mi-era milă de femeie, era bolnavă, tocmai îi murise soțul, vremurile erau cum erau… Åži drept urmare, m-au chemat la Securitate, unde trebuia să mă duc în acea după masă, la ora 17.00, împreună cu încă câteva colege”, povestește Cornelia.
Întâmplarea a făcut ca un cașcaval dat pe sub mână, la un magazin, să o scape de probleme. „Era un colonel poreclit Stalin, care s-a întâlnit cu soțul meu și i-a văzut cașcava-lul. I-a zis că vrea și el, și Sandu (soțul -n.r.) l-a dus la magazin. I-a spus ca trebuie să mă duc la Securitate și să ne ajute. Stalin știa de problemă și până la urmă a zis că mă ajută, să nu mă mai duc, dar să fac bine să-mi țin altă dată gura… Mai târziu am aflat că una din colege ne turnase…”, spune Cornelia.
„În viață trebuie să privești mereu înainte!”
Stând de vorbă cu această femeie nici nu știi ce te uimește mai mult. Sinceritatea și delicatețea istorisirilor? Personalitatea sa puternică și totuși atât de feminină? Frumusețea povestirilor despre experiențele prin care a trecut, despre excursiile care i-au dat șansa să vadă că dincolo de hotarele României comuniste exista libertate și o altfel de lume, te fac să vrei să o asculți la nesfârșit.
Dar dincolo de toate acestea, dincolo de toate câte au fost și s-au dus, i-au rămas căldura din zâmbet și dragostea strălucitoare din ochi. Apar ca un miracol când vorbește despre soțul ei, despre copiii ei – „singura investiție cu adevărat va-loroasă și importantă pe care o poate face un om într-o viață” -, despre nepoții ei, despre surori și frați.
Åži mai ales, despre nonagenara sa mamă, Constantina, care i-a dăruit viața pe acest pământ. Åži mai ales, știința de-a o înfrunta ca o adevărată învingătoare!
***
Puteți reciti Nonagenara, povestea Constantinei, mama în vârstă de 90 de ani a Corneliei Ploscaru, pe http://www.monitorulvn.ro/articole/video-si-galerie-foto-altfel-de-povesti-istorisite-de-seniorii-de-langa-noi_2_125776.html
