Într-un cătun îngropat prin văioagele comunei Jitia, cinci copii trăiesc rupți de rebeliunile din țară, alături de amărâta lor familie, fără să știe măcar că pot să-și dorească mai mult decât ce le permite sărăcia în care trăiesc. Sunt odraslele lui Ion Ușurelu, un bărbat de 44 de ani, din satul Măgura, cu vârste între șase și 17 ani. În timp ce mezinul așteaptă toamna ca să meargă la școală și unul dintre frați se mândrește cu statutul de licean la Liceul din Dumitrești, cel mai mare, Marian, a lăsat cartea după șase clase și, de voie, de nevoie, s-a făcut cioban.
Ceea ce pentru mulți dintre noi a constituit amenințarea copilăriei – „dacă nu pui mâna să înveți te scot de la școală și te fac cioban!” – pentru Marian Ușurelu a devenit realitate. Pur și simplu, adolescentul păzește turmele de ani de zile și, de atâta pustietate în care trăiește de primăvara și până toamna, pare că el însuși s-a îndobitocit.
Nici nu-ți vine să crezi, privindu-l, că a fost și el, odată, copil ca toți copiii. Că au fost vremuri în care știa să râdă, fericit, din te miri ce-ul inocenței. Că a bătut vreodată țurca sau că degetele sale – acum butucănoase și terminate cu unghii groase, vinete – au avut îndemânarea de a ține un creion! Acum, după atâtea mii de zile și nopți de hălăduit pe coclauri cu turmele, după atâtea vremuri în care cuvintelor articulate, inteligibile le-au luat locul onomatopeele pricepute doar de dobitoace, bietului Marian îi este aproape frică să glăsuiască. A pierdut curajul de a privi oamenii în ochi. Åži se strânge în el, stingherit, dacă îl inciți la vorbă. „Am făcut șase clase”, îndrăznește încet, răgușit. Åži instant, fața lui tăbăcită de vânt, ploi și soare, în general lipsită de orice expresie a vreunui sentiment omenesc, prinde nuanța focului din vatră. Își trage capul între umeri, dintr-un instinct involuntar de apărare în fața curiozității noastre firești. Își apleacă spatele mai tare peste mâinile frământate în poală. Åži-și adună mai strâns genunchii osoși ai picioarelor zdravene, atât de împrietenite cu mersul și obligate acum, iarna, la odihnă. „Nu m-am mai dus la școală, că nu mi-a plăcut”, mai spune, într-o inutilă justificare. Iar tatăl lui ridică din umeri a neputință, de parcă nu el ar fi răspunzător de startul în viață și soarta propriilor copii. Nici lui și nici altcuiva se pare că nu i-a prea păsat, la timp și cu adevărat, de puștiul odată elev, actualmente cioban adolescent. „Așa că plec primăvara și vin toamna”, ne lămurește Marian, așezat incomod pe marginea unuia dintre paturile mizere din odaie.
E cel mai mare dintre frații lui dar chiar și între ei, bietul adolescent pare stingher. Trist, dar firesc dacă stai să te gândești că practic, nici nu-i prea cunoaște. Åži când să-i fi cunoscut?! Câte trei anotimpuri pe an, de atâta amar de vreme, el nu face decât să-și plimbe turma prin munți… Prea mult singur cu oile și câinii lui, Marian a ajuns să se simtă, alături de aceste necuvântătoare, mai aproape decât de propria fa-milie. Åži decât de societate. Acolo, în singurătate, nimeni nu-l pune să scrie sau să citească. Nimeni nu-l incită să vorbească. Nici să gândească mai departe de nevoile lui. Åži-ale mioarelor pe care nu obosește să le pască.
Unul cioban, altul licean!
Existența fraților lui Marian, în vârstă de șase, nouă, 13 și 16 ani, e încadrată în tiparul nefiresc, dar tot mai întâlnit, al sărăciei extreme. În casa lor cu două odăi, și acelea prea strâmte pentru a asigura confortul atâtor suflete, se simte nevoia unei mâini de femeie responsabilă. În lipsa ei, Ion, tatăl, se descurcă cum poate, ajutat de Stana, mama lui și bunica copiilor, bolnavă și fără vreun venit. „Fac și eu ce pot, că nevastă-mea nu prea-i femeie de casă. Pleacă, vine și tot așa… O știe tot satul. Acum e plecată de două luni, Dumnezeu știe unde. Åži așa a făcut mereu. M-am descurcat și eu cu copiii cum am putut. Mă duc la muncă cu ziua, ca să am ce le da de mâncare. Am mai crescut porci și i-am vândut… Ma-rian s-a făcut cioban și are treaba lui, dar restul se duc la școală și le trebuie multe. I-am lăsat cum au vrut ei, dacă au vrut să învețe, de bine, dacă nu, nu, că doar nici eu n-am carte prea multă. De care e să se aleagă ceva, s-o alege”, spune Ion, dându-l exemplu pe Alin, fiul în vârstă de 16 ani, care dincolo de lipsurile și sărăcia în care a crescut, a reușit să de-vină elev de liceu.
Cum nu a văzut prea mulți în cătunul său cărora cartea să le fi fost de vreun real folos, omul e mândru de fiul devenit cioban. Åži nici nu le prea dă ghes celorlalte odrasle spre școală. Iar dacă n-ar fi alocațiile și biscuiții primiți de aceștia la cursuri, mai că i-ar folosi mai mult la treburi aducătoare de vreun venit material. „Fata e în clasa a VII-a, am zis să termine măcar opt clase și după aia om mai vedea. Pe ăsta mic trebuie să-l dau la școală la toamnă și mai am unul, pe Andrei, care e într-a patra. E greu, că le trebuie rechizite, haine, trebuie să-i speli, câte și mai câte… Iar eu ajutor social nu mai primesc, că m-a prins că am lucrat ca zilier. Åži nici mama nu mai primește, că cică are pământul ăsta din jurul casei. Așa că ne descurcăm cum putem”, a explicat bărbatul.
Visuri limitate de ignoranță și sărăcie
Cu excepția lui Alin, liceanul, a cărui privire trădează inteligența cizelată de cunoaștere, ceilalți copii ai lui Ion nu par să-și închipuie că lumea de dincolo de cătunul lor ar putea să ofere altceva decât ceea ce găsesc în propria ogradă. Pentru fete, suprema împlinire ar fi căpătuiala prin măritiș, iar pentru băieți, perspectiva muncii cu ziua pare singura realizabilă.
Privit între limitele acestei gândiri, Marian, adolescentul cioban, apare în ochii familiei lui un adevărat câștigător! E singurul cu „serviciu”! Vorba aia, are o… meserie! Åži ca el mai sunt atâția copii neștiuți, ascunși prin cătunurile, și nu numai, ale Vrancei…
Ignoranța părinților care își cresc odraslele după modelul limitat al propriilor vieți, la care se adaugă sărăcia tot mai accentuată în care au ajuns să trăiască românii au ca victime nevăzute, copiii. Suflete nevinovate care nu știu să facă mitinguri și demonstrații când suferă de foame, când se văd nevoiți să se lase de școală ca să meargă cu părinții la sapă. Sunt copiii condamnați de o clasă politică nesimțită și îmbuibată, care nu are ochi pentru realitatea cruntă din casele tot mai multor români.
Într-un top european al sărăciei, realizat recent de Econtext, țara noastră se află pe locul doi. Aproape 9 milioane de români trăiesc la limita sărăciei, cu aproximativ 100 de euro pe lună. Mai exact, 8.700.000 de români, adică două din cinci persoane. În aceste condiții, pe cine să mai mire că apar tot mai mulți analfabeți?!
Un stat care-și bate joc de viitorul nației, condamnându-și copiii la ignoranță, să pritocească atunci o lege a înmulțirii eficiente a oilor! Dacă nu deranjează pe nimeni că ne facem copiii ciobani, măcar să ne asi-gurăm că aceștia vor avea ce behăitoare să pască!
