Deși se trezise cu noaptea în cap, Gheorghe nu putu să iasă din apartament și să răspundă astfel convocării lui Ion. Ca un făcut, tocmai în dimineața aia, se găsise și Vasile, administratorul blocului, să bată din ușă în ușă și să ceară locatarilor plata dărilor. Gheorghe era mai mult decât cufundat in datorii, așa că perspectiva deschiderii ușii părea la fel de îndepărtată ca și șansa să ajungă la sediul partidului.
Trebuia să fie acolo la prima oră. Ion îl anunțase decuseară că e „impetuos necesar” să fie printre primii, astfel risca să nu mai poată primi niciun fel de material și, în consecință, nici bani pentru ziua de muncă. Când Vasile renunță să-i mai bată in ușă, ceasul trecuse de șapte. Cu speranța c-ar mai putea avea vreo șansă, Gheorghe ieși din bloc pe furiș, tresărind la fiecare zgomot ce răzbătea dincolo de ușile vecinilor săi.
– Da’ bine, bă, Gheorghe, îți bați joc de cuvântul meu?!…Ce mama naibii, bă, mă „compromit” în fața șefului că aduc oamenii la prima oră și tu vii când ți se scoală!… Nu știu de ce-ai mai venit?! Oricum, n-am ce să-ți mai dau…. Au fost date toate…Du-te acasă și stai acolo, că așa o să te îmbogățești, așteptând să te trezescă cineva și să te roage să faci bani…Bă, da’ tare sunteți proști!
Gheorghe înghiți batjocura fără să ridice măcar privirea. Nu era prima dată când Ion îl certa. Åžtia că ăsta era felul lui de a scoate în evidență faptul că „se ajunsese”. E drept, fuseseră colegi de școală, făcuseră și armata împreună, dar numai Ion reușise cu adevărat. Se băgase cu partidul, avea și o oarecare funcție, așa că acum îi mergea de minune. Din când in când, îl mai convoca și pe el la o muncă, ceva acolo, și-i mai dădea câte un ban. Așa că așteptă spășit să treacă furtuna, îngrijorat doar de faptul că, după cum se prelungea, timpul de muncă se reducea.
– Ce să fac cu tine? Zi și tu, ce să fac eu cu tine?…
Un oftat însoți intrebările lui Ion, iar Gheorghe rămase făra aer de spaimă că, pentru prima dată, Ion ar putea vorbi serios și să nu mai aibă nimic pentru el.
– Noroc că Dumnezeu mi-a dat suflet mare, mă, reluă el după o pauză în care de pe fața lui Gheorghe dispăruse orice urmă de viață, și mă gândesc și la nerecunoscători ca tine…
Indică cu privirea spre un dulap. Gheorghe percută ca un arc. Două suluri mari de pungi portocalii zăceau pe raftul de jos.
– Dacă veneai mai repede, căpătai și tu, ca oamenii, niște găleți, niște alea…. Așa, ce să-i faci, zi mersi că abia ce-am putut să le dosesc și pe-astea…. Asta e! Ia-le și vezi și tu cum le dai, în două ore vreau să văd orașul plin de ele! Să dea dracu să văd că lumea are în mîini alte plase decat astea, că nu-ți mai dau niciun ban!… Partidul vrea reclamă, bă, Gheorghe, propagandă, așa cum zice șefu, pricepi? Hai, că vin alegerile până te dumirești tu!….
Gheorghe părăsi sediul de partid tulburat. Se întoarse spre seară, asta după ce duse o adevărată luptă cu el însuși. De multe ori, gândul de a nu reveni, îl întorsese din drum dar, până la urmă, faptul că nu înțelegea care e vina lui, dar și ziua pierdută care se cerea renumerată, îl împinse pe ușa sediului de partid. Văzându-l pe Ion în compania șefului cel mare, Gheorghe simți că i se înmoaie picioarele. Puse cele două suluri de pungi pe masă și privi în pământ.
Ion fu cel care izbucni. Ocările trecură însă pe lăngă Gheorghe fără să-l afecteze prea mult. Se obișnuise cu ele, îl îngrijora însă ca Åžeful cel mare tăcea și privea gânditor plasele portocalii. Desenase cu degetul, in praful ce acoperea biroul, cele trei litere care erau și pe pungi, dar invers, ca și cum le-ai fi privit în oglindă.
– Deci toată ziua n-ai fost în stare să distribui decât două plase…, spuse el, cu glas scăzut, dar care lui Gheorghe parcă-i sparse urechile.
– Da, șefu, deși toată ziua am umblat, în stânga și-n dreapta…. Da’ pe unde n-am fost?!… Ba chiar am și strigat, chiar tare, că eram să rămân fără glas: „Luați oameni buni, plasă cu PDL! Gratis!”
– Åži?..
– Åži… n-au vrut!… Cică toți „au luat plasă cu PDL”…Nu le mai trebuie!…
