I-am zis să mai stea, că e Cod portocaliu, da’ nu avea cum, că șefu’ (de la București) n-a mai putut; fără ea. Bun, a mers la gară să ia trenul spre București, care trebuia să ajungă pe la 6 jum’ate seara. Povestea pe scurt e că a ajuns la 12 noaptea, în Focșani. Povestea mai în detaliu e că era foarte frig, boschetarii puseseră stăpânire pe calorifere, lângă care trăseseră chiar și un rând de bănci destinate călătorilor cumpărători de bilete, doamnele de la informații spuneau ba că trenul s-a oprit la Pădureni, ba la Pufești, unde căzuse curentul electric, ba la Mărășești, tabelele cu sosiri și plecări anunțau întârzieri de până la 599 de minute. La miez de noapte, trenul a ajuns în Gara Focșani. S-au urcat și au plecat…. peste trei ore.
Între timp, eu, de acasă vorbeam cu colegii, mă uitam la televizor și auzeam cum Trășculescu și alți parlamentari pedeliști își croiesc drum prin nămeți cu ajutorul Poliției și al ISU, iar o aeronavă decola prin viscol de la Constanța, ca să mai aducă la București, oameni ai puterii. Åži mă gândeam la sor’mea din gară, la femeia din Vintileasca pe care urma s-o opereze doctorul Buză, la Dispensar, că nu s-a putut ajunge la ea nici cu mașina armatei, mă gândeam la oamenii care transmit mesaje disperate pe site-ul Monitorului de Vrancea, prin care spun că nu mai au mâncare, nu mai au medicamente, nu mai au apă și curent electric. Åži mă mai gândeam cum zice prefectul apolitico-pedelist că nu-i nevoie de situație de urgență, că las-o mă, că merge-așa. Åži l-aș fi întrebat: Domnu’ prefect, dacă nevasta matale sau copilu’matale sau mama matale ori toți la un loc erau captivi, erau bolnavi, aveau nevoie disperată de ajutor, în spatele unor munți de zăpadă, unde nici elicopterul, nici TAB-urile n-ar fi ajuns, la fel ai fi zis?
Înainte să adorm, sor’mea mi-a zis că îmi dă mesaj când ajunge acasă. La 8 dimineața, nu primisem nici un mesaj. Sun. Era la Râmnicu-Sărat. Câțiva pasageri, printre care și sor’mea, coborâseră să-și ia un ceai, o cafea. Åži-au văzut cum pleacă trenul; cu bagajele lor cu tot. Să râzi sau să plângi? Asta-i întrebarea. În gară, geamul spart, boschetari și câini. În sala de așteptare, boschetari și zăpadă. După o oră, trenul s-a întors. Plecase să mai ia câteva vagoane. Au plecat din Râmnic, ca să se oprească pe la 10, undeva în câmp. „N-am fost, dar cred că așa e în Siberia”, zice sor’mea. Åži mai zice că oamenilor de la CFR nu are ce să le reproșeze, că s-a stricat locomotiva, au deszăpezit calea ferată, dar până să vină locomotiva bună de la Buzău, s-a înzăpezit din nou, așa că au dat zăpada cu lopata de pe șine; în ger și viscol și noapte.
A ajuns la București pe la 3 după-amiaza. Alți oameni și-a petrecut, în alte trenuri, peste 50 de ore.
În tot acest timp, Capitala era interesată de noii miniștri. Oamenii fără curent, fără căldură, fără alimente și medicamente? Lasă-i, mai târziu, acum e important să-i punem p-ăștia la ministere. Oamenii înghețați, obosiți, blocați în trenuri, autocare, microbuze, mașini? Faceți loc să treacă repede convoiul cu parlamentarii puterii, că tre’ să voteze guvernul de marionete. Care va să zică, neicușorule, i-ai tras-o soră’mii, n-am ce zice. Ai ajuns înaintea ei, fără probleme, fără gări, fără maidanezi și boschetari, fără frig, fără siberii, fără ceferiști care dau la lopată, fără foame și sete, fără wc-uri împuțite. Da, Trășculescule, ai ajuns, dar cât o să-ți ajungă? Nimic nu durează o veșnicie, Trășculescule, tot ce începe, se termină, tot ce se naște, moare. Nu vedeți evidențele, nenicule, vă scapă firescul.
Am mai zis-o și-o mai zic: mi-e scârbă de pedeliști.
Ce mare e ruptura dintre ei și noi, ăștia, poporul, masa, viermii, ciumpalacii sau cum ne-or mai numi, cantitatea asta neglijabilă, pe care-o bagă în seamă doar în campaniile electorale, și atunci cu sloganuri false, cu pungi de zahăr și bidoane cu ulei.
Ce loc al absurdului suprem a ajuns acest stat, călărit de strigoi politici, biciuit și mânat spre marginea pământului, aplatizat și nu rotund.
