Seara, la culcare, Gheorghe îi spune băiețelului său următoarea poveste:
– Demult, tare demult, o țară al cărei nume nu-mi vine acum în minte, fu lovită de o tragedie fără precedent: apa nu mai era potabilă. Fenomenul era rezultatul poluării excesive a pânzei freatice – pe de o parte, dar și a conductelor învechite și ruginite care transportau apa până la robinetele din gospodării – pe de altă parte. În orice caz, boli grave începură să se răspândească, iar pericolul unei adevărate pandemii păștea la colț. Regele țării întruni de urgență Consiliul Suprem de Apărare.
După trei zile și tot atâtea nopți, se decise ca apa să fie importată dintr-o altă țară, chiar de pe alt continent. Cum țara asta avea o flotă foarte mare, întreaga atenție se acordă vapoarelor, toate resursele materiale și umane fură angajate ca acestea să fie în stare perfectă în cel mai scurt timp și să fie lansate în cea mai mare acțiune de salvare a țării. Toată lumea urmărea cu sufletul la gură pregătirile, un teledon fu organizat ca să numească și căpitanii vaselor, iar un referendum pentru a-l alege pe șeful lor. Acesta din urmă era un adevărat bătrân lup de mare, chior și șchiop, călit în luptele pentru putere, respectat de marinari pentru că nu căzuse niciodată sub masă, și îi impresionase pe alegători cu latura lui sensibilă, așa cum se întâmplase odată, în direct la televizor, când vărsase râuri de lacrimi pentru un câine rănit accidental de o căruță.
Åži flota plecă. Un milion de oameni privi spectacolul de pe faleză și 20 de milioane la televizor, speranțele lor reunite făcând parcă vapoarele să plutească mai ușor și vântul să le sufle în pupă. Echipele de televiziune de la bord transmiteau în fiecare moment știri despre vreme, starea de spirit a echipajelor, interviuri cu eroii zilei, toate acestea contribuind la liniștirea populației. Cinci zile dură încărcarea vapoarelor, iar în a șasea, când Åžeful ăl mare fu găsit, în sfârșit- răpunând pe sub mese niște anonimi locali, fu dat semnalul de plecare spre casă. Poporul însetat salivă la gândul apei necontaminate și pregăti bidoanele de schimb, c-așa se cerea de autorități, să fie costurile mai mici.
La întoarcere însă, Dumnezeu însuși păru a se supăra. Din motive necunoscute, chiar inexplicabile, o furtună se iscă din senin. Violența ei părea ireală, ba chiar inimaginabilă, așa ceva nemaifiind văzut până atunci. Vapoarele se luptau din greu cu stihiile dezlănțuite, iar marinarii făceau eforturi supraomenești pentru a le ține pe linia de plutire și pe șeful lor pe picioare. Transmisiile se întrerupseră și lipsa de vești produse o panică generală. Alte trei zile și tot atâtea nopți se scurseră, greu, insuportabil. Mulți oameni muriră de sete, dar parcă și mai mulți de inimă rea. Deznădejdea cuprinse întreaga țară și clopotele plângeau laolaltă cu oamenii.
În a patra zi, așa, pe la cântatul cocoșilor, din eter răzbi un semn. Scăpaseră, chiar toate vapoarele. Nu de-geaba investiseră în ele o grămadă de bani, acum aveau dovada propriei precauțiuni și puteau să culeagă roadele. E drept, muriseră câțiva marinari, în condiții nedeslușite căzuseră peste bord, dar sacrificiul lor oferea sosirii vapoarelor o aură de legendă, numai bună de scris în paginile de aur ale istoriei neamului.
Ziua debarcării fu decretată națională și trecută în calendar ca liberă legal, iar numele marinarilor fură gravate pe un monument amplasat în orașul port.
– Îmi place! Åži Åžeful ăl mare ce recompensă a primit?, întrebă băiețelul lui Gheorghe printre lacrimi.
– Recompensa … și-a luat-o singur. A luat toată flota!
– Åži ce-a făcut cu ea?
– Dracu știe, n-a descoperit nimeni…. El zice c-a vândut-o la fier vechi….Oricum, cu banii câștigați a cumpărat postul regelui…
– Hm… Nu-mi place…. Åži oamenii cu ce au mai adus apă?
– N-au mai adus, au băut iar de la robinet !
