De-o săptămână ploile o țin langa și se prefac în surâsul grâului. Poți ieși pe câmpuri și să te lași ademenit de poienile sângelui. Și în calea ta să apară: bluza descheiată a unei ierbi, lenjeria intimă a socilor, amintirile tinere dezmembrate de uitare. Să te gândești la îndepăratata origine a sufletului tău care s-ar găsi, poate, în răsuflarea măceșului. Să ți se arate, așa, dintr-o dată, clipele pe care le-ai avut înainte de naștere, în care ți se hotăra destinul. Să vezi apusul liturgic al zilei în care, dincolo de întuneric, să celebrezi frumusețea vertiginoasă a morții. Să te lași asasinat de cuțitele verzi ale câmpiilor tale de-acasă și să te lași învelit de cămașa lui Mihai Eminescu. Să asculți privighetorile în armoariile nopții, ca o compensație a exilului și să lași România să-ți atingă protector pielea.
Un bun prieten care pictează din plăcere și vanitate, și care adulmecă, totuși, mirosurile culorilor ca un veritabil parfumier, și-a pus iubita să-i pozeze. Numai că aceasta, după câteva ședințe de pozat care nu s-au sincronizat defel cu modelul conceput de imaginația pictorului amator, l-a părăsit. Ei bine, din această tragedie cât se poate de comună s-a născut cea mai valoroasă operă a prietenului meu. Pictura lui o înfățișa pe Roza – așa îi spunea, să zicem – într-un cub, secționată de liniile interminabile ale unei văi, de parcă infinitul părea o întâmplare simplă, la îndemâna artistului. La rândul lui pictorul se lăsa de bunăvoie secționat de ascuțișul unghiurilor și se împrăștia câte puțin în fiecare geometrie care lua naștere din jocul destinului, multiplicându-se, pierzându-și conturul, imitând tragedia iubirii. Pe scurt, o femeie care este închisă în cuburi succesive, imposibil de recuperat, pierdută pentru totdeauna și, după spusele pictorului și amantului, exersând insolența trădării în fața lui Pablo Picasso. Ideea prin care a făcut legătura dinte o întâmplare ca multe altele, sortită uitării și pictorul spaniol, mi s-a părut genială.
Plouă. Citesc poate cea mai valoroasă carte apărută în ultima vreme în literatura română: Creștinătate – incursiuni în tărâmul tăcerii de Ioan Dumitru Denciu (roman, Ed. Editgraph, Buzău, 2013). Un roman care impune teamă (impostorilor), respect (exegeților) și atașament (celor care îl cunosc și prețuiesc pe autor: un om de o naturalețe simplă și cuceritoare, cu un fel de timiditate monahală greu de găsit în societatea de astăzi, genul de om respectat în egală măsură de prieteni și adversari, evident, de idei). Un roman filocalic (‘’să lucrăm zi de zi pentru desăvârșirea făpturii’’ – pag.20 din roman) despre creștinătate în ținuturile României de astăzi (și, în general, din Balcani) în care ni se spune în chip consolator (și aluziv, poate!) că, ‘’fără îndoială, caznele sclavilor se învecinează cu cele ale martirilor și unii chiar au devenit prin ele martiri.’’(pag.211 din roman). Îmi face plăcere ideea unui comentariu amplu care déjà face parte din proiectele mele literare.
Uneori mă gândesc nu fără oarecare îndoială că intrarea lui Isus în Ierusalm a fost un gest provocator, ostentativ, afirmat de cutezanță și îndrăzneală. Scena a fost interpretată de istorici, cercetători, imaginată de vizionari și în acest fel. Ei bine, dacă am rămâne la acest nivel de analiză, am înțelege atât de puțin! De fapt, ceea ce contează în teologie este întotdeauna parabola întâmplării (ce pune în valoare adevărul), și nu întâmplarea în sine care, de altfel, pare atât de simplă!
Taina inepuizabilă a textelor filocalice stă în faptul că cititorul, ca să intre cu adevărat în ele, este necesar să contribuie cu întreaga lui existență la întregirea (plinul) acestora care, fără un astfel de exercițiu, ar rămâne doar cu jumătatea gîndită de scriitorul bisericesc.
LILI GOIA
