Teatrul Municipal „Maior Gh. Pastia” din Focșani a găzduit un spectacol profund shakespearian, care a cunoscut un atât de covârșitor succes în trecut (la premiera din luna iulie a anului curent) încât s-a simțit nevoia reluării acestei experiențe culturale și în sezonul sărbătorilor de iarnă. Alegerea e justă căci, indiferent de anotimp și modă, „Hamlet” rămâne o piesă clasică, una dintre cele mai sensibile de altfel, din repertoriul universal.
În afara unei emoții pline de respect față de Shakespeare, o atmosferă specială ne-a cuprins pe toți (căci pe data de 9 decembrie, toată clasa, cu mic, cu mare, a mers cu mândrie la teatru). Fețele subit transformate în expresiile celei mai adânci seriozități m-au mișcat nespus, căci asta denotă trista mitizare aplicată clasicilor. Piesa care urma să fie jucată în fața noastră căpăta în mentalul colectiv importanța unei amenințări, fiecare spunându-și: „că doar e Shakespeare, nu oricine înțelege.”.
Așezați comod – la parter, cei mai indiferenți de ale lumii, la loje, cei mai mondeni-, publicul tânăr aștepta ridicarea cortinei. Luminile s-au stins, majoritatea telefoanelor mobile au fost reduse la tăcere și actorii, lăsându-și în urmă biografiile, au intrat în rolul personajelor.
Spectacolul regizat de Andrei și Andreea Grosu nu s-a limitat la o interpretare tradițională, dovadă fiind debutul cu totul diferit de cel impus de varianta originală, ieșită de sub pana lui Shakespeare. În schimb, pe scenă și-a făcut apariția Claudius (Adrian Damian), fratele mârșav al bătrânului rege, rostind aceste răsunătoare cuvinte:
„Deși ni-i vie-n amintire moartea
Iubitului Hamlet, al nostru frate…”
Înainte de a duce la final această propoziție, atmosfera Danemarcei a cuprins sala. Un element însă, ca o ștrengară ironie romantică, persista în mintea mea: costumele moderne. Fără croiala și fastul impuse de moda epocii elizabetane, actorii păreau prinși cumva între prezent și trecut, diminuând efectul de abandon total al spectatorului. Aveam astfel permanent conștiința că eu sunt în anul 2011, iar personajele în 1600. Acest detaliu nu e lipsit de avantaje, căci îi apropie pe neinițiați și le arată că până la urmă, indiferent de distanța temporală (micșorată de costumele nonconformiste), dramele umanității sunt mereu aceleași, schimbându-și doar măștile și victimele.
Cu siguranță, surpriza serii a fost Hamlet cel tânăr, interpretat de Bogdan Nechifor. Zveltețea și pa-siunea cu care și-a asumat rolul au impresionat în unanimitate și chiar dacă unele voci critice au șoptit că a transformat tragedia într-un prilej de râs, uimitoarea adaptabilitate a limbajului corporal nu te putea lăsa nepăsător. Momentele de falsă nebunie, asociată cu cele de monolog se desfășurau cu o rapiditate de carusel și ceea ce a tăiat la propriu respirația audienței a fost schimbarea spațiului tradițional în perimetrul căruia se desfășoară actul artistic. La un moment dat, îți întoarceai capul pentru a-l vedea deodată, ca o nălucire, pe tânărul Hamlet, cocoțat la balcon, stând în picioare pe balustradă și aflându-se într-o dilemă existențială: „A FI sau A NU FI?”. În acele momente, mai multă compasiune aveai pentru actor decât pentru personaj, căci îi șopteai vecinului: „Să nu cadă, doamne ferește!”.
Odată risipite aceste emoții, vraja lui Hamlet te cuprindea ireversibil. Vocea ba tunătoare, ba jucăușă se plia pe fiecare cuvânt și prin urmare, fiecare replică era învăluită în mătasea fină a unor sunete clare, răsunătoare și vivace.
Nici Polonius(Sorin Francu) nu s-a lăsat mai prejos, el dovedindu-și măiestria în cel puțin două secvențe memorabile: atunci când, din grijă părintească, oferă sfaturi prețioase atât lui Laertes, cât și Ofeliei (pentru situații diferite ce-i drept, dar cu același ton sfătos, comic în seriozitatea lui ba mimată, ba impusă). Calambururile lui Shakespeare sunt fără îndoială sporite de dinamismul gesturilor și al reacțiilor, sincronizate perfect de toți actorii.
Rolurile feminine au fost și ele la înălțime. Ophelia (Corina Moise) și Gertrude (Paula Grosu) și-au dozat șarmul astfel încât să întruchipeze postura de îndrăgostită deznădăjduită, respectiv soție fără moravuri. Evoluția reginei de la un doliu ipocrit la o disperare a mântuirii este revelatoare și vezi pe fața Paulei Grosu cum personajul pierde ceva: poate conștiința păcatului săvârșit îi fură reginei demnitatea…
Epilogul sfâșietor, pecetluit de cuvântul „Amin”, a fost marcat de aplauzele furtunoase ale publicului. Ca spectator, erai la rându-ți într-o dilemă: a fi sau a nu fi… trist? Hamlet sigur te-a răscolit timp de două ore, dar pe de altă parte, actorii te-au delectat în așa măsură încât zâmbetul mulțumit de pe buze nu putea fi anulat nici măcar de cea mai cruntă sentință shakespeariană.
Actorii se înclină și părăsesc scena. Cortina se lasă greu în urma lor și atunci când ultimul foșnet al catifelelor purpurii se stinge, ultimul spectator, rămas singur în sală, oftează: „A fost frumos…”.
Cristina STANCU
Colegiul Național „Unirea”, Focșani
