O scenă dintr-o carte citită demult îmi revine în minte ori de câte ori relatez despre copiii părăsiți de părinți. În fiecare joi, la o anumită oră, micuții adăpostiți într-o școală păstorită de un preot se perindau pe o scenă strângând în suflet speranța că în sfârșit, vor fi aleși de cineva. Cineva care să le devină mamă sau tată, în locul mamei și tatălui uciși în timpul războiului… Unii, mai norocoși, totuși și-au regăsit astfel părinții naturali. Alții s-au aruncat în îmbrățișarea caldă a altor adulți care la rândul lor și-au „înlocuit”, în felul acesta, propriii copii pierduți în război… Iar toți ceilalți – nedoriții – se reîntorceau, tăcuți și triști, doi câte de doi ținându-se de mână, în sălile reci și impersonale ale școlii, visând la șansa din joia următoare… Åži câtă suferință pentru cei mai mulți dintre ei, care toată viața s-au întrebat „oare de ce pe mine nu mă iubește nimeni?”….
Åži câtă suferință pentru copiii abandonați de astăzi, copiii cu părinți care i-au aruncat de-acasă irevocabil și care le și strivesc viitorul ca pe-o țigară cu pantoful, refuzându-le șansa de a avea totuși, alte mame, alți tați…
Cum o fi să știi că pe tine nu te vrea nimeni pentru că, de exemplu, nu mai ești mic ci „ditamai” omul de… șapte sau opt anișori… Sau că, deși ești mic tot nu te vrea nimeni pentru că ești măsliniu… sau pentru că ochii tăi sunt negri, nu albaștri… sau pentru că trupșorul tău e schilodit de soartă sau chiar de cruzimea celor pe care îi strigai, odată, mama sau tata… Poate spune cineva ce culoare are sufletul unui copil? Ce nuanță are zâmbetul lui care, dacă ar fi iubit, ar putea străluci atât de fericit? Sau ce culoare are dragostea necondiționată pe care o poate dărui mica lui inimioară? Fiecare copil e unic și special și fiecare are nevoie de mâna mamei pe creștet… De-o mamă care să nu îl înfunde – prin refuzul de a spune da adopției – pentru totdeauna, prin instituțiile statului…
