Ediția: Duminică 26 Mai 2024. Nr. 6633
Ediția: Duminică 26 Mai 2024. Nr. 6633

Florinel Agafiţei, Florile…


Într-un eseu superb care circulă pe internet la pagina Scriitori vrânceni contemporani, „Semnificația metafizică a florii în creația eminesciană”, autorul acestuia, profesorul Florinel Agafiței, face următoarea afirmație: „La Eminescu metafora cea mai clară, care exprimă lumea relativă ca simbol al Absolutului, este floarea…” Cu siguranță, semnificația absolutului pe care o dă eseistul se referă la înțelesul de perfect, desăvârșit, independent de orice relații. Așadar, floarea are un înțeles ascuns, care poate fi înțeles numai de inițiați, ezoteric.

Considerăm că o abordare teologică a acestui înțeles ar fi necesară și ar completa în chip fericit argumentația făcută de eminentul profesor Florinel Agafiței. Ar fi o eroare să credem că Eminescu a fost lipsit de sentimentul religios al naturii vii. Tocmai acest sentiment face ca poezia lui Eminescu să nu fie goală, seacă și să aibă un plin al lumii, o abundență care să palpite. Recitind Sara pe deal, este greu să reziști la farmecul văii în fum și până la urmă, poți să înțelegi că o parte din existența ta necunoscută rămâne captivă în labirintul văii din poezia lui Eminescu. Opulența naturii vegetale este atât de ostentativă încât re-crează un ținut edenic, acaparator, care se manifestă liber. Suntem de fapt victimele unor porniri mitologice sedimentate în poezia populară de care Eminescu s-a lăsat sedus. De aceea sunt de părere că în Sara pe deal nu trebuie cercetat un conținut filozofic, ci, mai degrabă natura primitivă, nealterată, căreia omul nu i-a adus nicio atingere ori mistificare lexicală. Așadar, această natură este singura care ar putea să susțină calmul evident din tablourile poemului. Este limpede că natura pe care o invocăm este asemanatoare genezei, dar, de fapt, aceasta nu este geneza însăși. Prin urmare, o putem imita, exersa la nesfârșit datorită faptului că geneza nu este deloc o ficțiune.

Natura, la Eminescu, este o taină care susține misterul omenesc. Taina despre care vorbim nu trebuie căutată în Eminescu, în om. Ea exprimă natura în sine, totul din care a erupt izvorul vieții. Nu pretind că o asemenea înțelegere trebuie impusă, dar, în mod analog, putem fi dezamăgiți de materialitatea misterului dacă nu înțelegem că floarea-nfloare din sine și că înflorirea ei nu este exterioară, nu se petrece înafară. Într-un text publicat cu mai mult timp în urmă îmi exprimam ideea referitoare la geniul florilor de tei din lirica eminesciană, descoperit de Eminescu în simțurile lui, ca o însușire miraculoasă, pe care o avea dintotdeauna, cu mult înainte de naștere, prin grația divinității. Exită un concept teologic formulat în chip magistral de sfântul Augustin potrivit căruia nu există nimic în inteligența omenească, fără ca, anterior, să nu fi existat în simțuri.

Absolutul nu are o psihologie omenească și, cu atât mai puțin, o apariție romantică. Sentimentul florii de tei, de pildă, nu aparține trăirii reale. Izvorul miresmei nu este un loc fizic. Floarea albastră nu are un conținut teluric. Bazată pe inspirație și inteligență, metafora (de orice fel) este singura capabilă să ne arate caracterul inepuizabil, permanent viu, divin al misterului din care au erupt toate înțelesurile. Poate din această slăbiciune, sentimentală la urma urmelor, tindem să credem că ceea ce există în firea omului, există și în firea plantelor.
            Înțelesul profund al mandalei care ia forma rozei stă în capacitatea de contemplație privitoare la sinele rozei, spre exemplu. Iată cum semnificația plantei se găsește într-un strat misterios, care nu este la vedere, dar în care avem o idee clară despre concepția vie a rozei. Acest strat reprezintă natura semnificativă a rozei și tocmai din acesta irumpe, ca un model inițial, ființa miresmei.
            Într-o gravură din secolul al XV-lea Dante, în Paradisul, este purtat spre Dumnezeu în caliciul unei roze cerești ca-ntr-o nacelă. Este o scenă grandioasă în care floarea de trandafir, eliberată de semnificațiile telurice, cu petalele mari dispuse protector, în cerc,  plutește în cosmosul ambiguu și pare să-și caute locul sublim al genezei.
            Spre deosebire de Eminescu, în poemele lui Johann Wolfgang Goethe planta are o apariție electrizantă, are legături indestructibile în cosmosul din care a apărut, reprezintă plenitudinea creatoare a universului. Expansiunea ierbii în tot cosmosul creează un patrimoniu ereditar în care omul ar regăsi continuu locul nepieritor al genezei.
            Prin urmare, să analizăm din acest punct de vedere poemul Metamorfoza plantelor în care amantul, sedus de farmecul unei zile de vară, își îndeamnă iubita să admire grădina. Imaginați-vă un loc inundat de lumina soarelui în care natura vegetală, în ipostazele ei vivificatoare, realizează adevărate capodopere. Iată, pare să-i spună amantul iubitei, silind-o la reflecție, poți vedea planta care se preface în floare, apoi în fruct, privește-o, prietenă, ca pe o sfântă enigmă, o imploră acesta. Deodată, oarecum descumpănitor în toiul unei astfel de zile plină de calm, este relevată forța devastatoare a creației originare, în versurile următoare: „simplă dormea în sămânță puterea; sub coajă/ Tupilat odihnea, în sine închis, un model inițial”.     
            Modelul inițial este lipsit de însușiri, nu are inceput. Sfântul Ambrozie, convins că firea, în tot ceea ce rodește „rămâne credincioasă sieși”, întărește arhetipul genezei potrivit căruia „întregul obârșiei se păstrează în sămânțe.”
            Elevația lăstarului suind în sus, emfatic, în onoarea zilei, este chintesența naturii vegetale. Nimeni nu mă poate opri, pare să spună acesta. Este aceeași spirală prin care forța divinității nu va înceta niciodată să acționeze cu grație asupra omului. În măreția plantei este o profundă înțelegere. Strălucirea ei senină, calmă, liniștitoare îi asigură o existență transcendentă. Planta nu s-a născut din supraabundența pământului, ci, mai degrabă, din entuziasmul divinității.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

You cannot copy content of this page

× Ai o stire interesanta?