De când erai foarte mic, ai primit un dar prețios de la părinții tăi: un nume. Å¢i-ai făcut debutul în lume cu o convingere: că te cheamă X sau Y. Unii mai norocoși au primit de timpuriu o poreclă, îmbogățindu-și cunoștințele despre ei înșiși. La orele de limbi străine, prima frază învățată după „Salut!” este „Cum te cheamă?” asta pentru că a avea un nume e profund uman. Până aici, ai putea zice că îți amintesc lucruri evidente, dar ceva se omite în tot acest sistem: emo-țiile noastre, experimentate pe propria piele, în afara unor ca-tegorisiri generale, se confruntă cu o problemă spinoasă – nu au nume!
Vrem o identitate!
Aparent, conflictul nu există! Psihologia ne prezintă cu acuratețe o paletă variată de emoții și sentimente, foarte strict delimitate, până la cea mai fină nuanță: fericire, tristețe, nervozitate, frică, tandrețe, entuziasm, furie, spaimă, înfricoșare, mulțumire, satisfacție, depresie, anxietate, extaz. La atâtea catalogări, definiții și contexte, alte denumiri nu și-ar avea rostul, ar putea obiecta un specialist blazat, dar cum rămâne cu modul în care toate acestea se reflectă în interiorul nostru? De ce unul plânge când află că a trecut un examen magna cum laude, iar altul sare într-un picior? Asta nu înseamnă oare că emoția își găsește manifestări diferite, în funcție de specificul fiecăruia? Unii găsesc de cuviință să-și alinte mașinile, alții – obiectele casnice (Teflonel, Roboțel), mai există o tendință stranie de a-ți boteza pantofii, dar ce cred eu că e important este să ne apropiem de emoțiile noastre. Ce-ar fi să experimentăm diverse tipuri de fericire și să știm dintr-o singură privire să o identificăm pe cea prin care trecem? Același lucru și la tristețe: de unde îți dai seama cine e melancolia și cine descurajarea? Cel mai indicat îmi pare inventarea unei scale proprii.
Practica ne omoară!
La o primă analiză, inițiativa nu își trădează ineficiența, chiar îți ordonează gândurile și prin aplicarea ei, te și imaginezi un guru al universului tău interior. Niciun colaps nu te mai pândește pe la colțul zilelor tale nefaste, căci acum ai un registru riguros cu toate emo-țiile personalizate. Dar iată ce i s-a întâmplat unei fete cu ambiția de a pune cât mai repede în practică acest sistem: din lipsă de creativitate, și-a denumit simțirile cât se poate de domestic, folosind nume de câini. Deciziile au fost luate spontan, dar fără a fi lipsite de logică. Emoțiile negative s-au reflectat în nume mai întunecate: Rex, Azor, Grivei, Negruț, iar cele mai luminoase au primit apelative cât se poate de optimiste: Botic, Lăbuță, Azur, Lizuca. Având din când în când obiceiul de a vorbi singură, într-o zi, pe stradă, fata s-a trezit în mijlocul unei furtuni sentimentale. A început să-și calmeze herghelia de câini virtuali, domolindu-i pe fiecare:
Binișor, Rex, ia-o înainte Bobby, pfui, Lizuca, da pleoștită mai ești azi!
O bătrânică, mare amatoare de specimene canine, se uită la ea plină de curiozitate, își puse rapid ochelarii și inspectă terenul. Toate aceste nume se loveau în neant, fără să întâmpine reacția vreunor animăluțe.
– Măicuță, unde sunt toți câinii pe care îi strigi?
– Majoritatea – în mine!
Mă îndoiesc că bătrânica a-nțeles ceva, dar cel puțin putem trage o morală valoroasă: în catalogarea emoțiilor, nu utilizați nume standard, pot provoca mari confuzii!
PS: Åži reversul e valabil – cine se gândește să-și cumpere un câine, nu care cumva să-l numiți Fiorosul sau Fricosul, provocați dezordine în emoții!
Cristina STANCU
Colegiul Național „Unirea”
