În noaptea de 24 decembrie 1988 un tren regional străbătea câmpia înghețată dintre Făurei și Brăila, desfăcând întunericul în două părți care în urmă, se uneau la loc. Într-un compartiment sordid, dintre acelea în care navetiștii se duceau la muncă în timpul săptămânii, cu mușamaua băncilor murdară ori tăiată cu lama, domnul Corneliu Fotea se gândea la căldura odăii de la mansardă unde îl aștepta Caterina, cu masa pusă, cu fel de fel de frunzulițe așezate pe marginea farfuriilor după regulile unor superstiții comune. Se gândea cum o să-i deschidă ușa în rochia ei galbenă fără mâneci, rîzând, divulgându-și nepăsătoare seducătoarele ei promisiuni încă de la intrare. De-a lungul anilor, în virtutea acestor promisiuni domnul Corneliu Fotea a scris câteva povestiri pe care, din dorința de a le asigura postumitatea, le-a publicat într-un volum la o editură națională, sub titlul Nopțile fără Caterina. Prozele acelea în care își întemnițase amintirile nu s-au născut doar din virtuozitatea lui artistică, ci și dintr-o biografie complicată în care stă cheia literaturii, capabilă de experiențele misterioase ale iubirii.
Trenul a oprit pentru câteva minute într-o haltă cu o singură lumină, apoi încet, târându-se, s-a pierdut în ascunzișurile nopții. Domnul Corneliu Fotea privea pe geam, în întuneric, lăsându-se în voia călătoriei. Câmpia înghețată căzuse în trecutul său îndepărtat. Nopțile refac partea necunoscută a existenței noastre, care s-a petrecut demult, în mitologie.
Acestea erau gândurile domnului Corneliu Fotea când în compartimentul de tren au intrat doi copii cu o stea din hârtie creponată, rugându-l să-i lase să-i cânte un colind de crăciun. După cum erau îmbrăcați, copiii păreau să se fi urcat din satele românești în care oprea trenul și, între două stații, să strângă câțiva bănuți îngânându-le călătorilor colinde pe care nu le știau niciodată în întregime. Atunci când a ridicat privirea spre ei, trezit din meditație, pregătindu-se să-i refuze, domnul Corneliu Fotea a rămas încremenit de uimire să vadă în mijlocul paiațelor din hârtie colorată, poza lui Mihai Eminescu ornată cu busuioc uscat. Dorind să-i pună în dificultate, ori pur și simplu la încercare, domnul Corneliu Fotea le-a promis copiilor o sută de lei dacă cineva dintre ei știe cine-i în poza din mijlocul recuzitei. Aceștia s-au uitat îngrijorați unul la altul, înfricoșați de pierderea câștigului promis și cu timiditate, ezitând îndelung, unul dintre ei a murmurat înghițindu-și raspunsul:
-Nu știu, domnule, dar tot un sfânt trebuie să fie !
Aceea a fost o clipă magică, gata pentru apariția lui Mihai Eminescu. Se auzea mersul sacadat al trenului. Copiii stăteau nemișcați, în picioare, uitându-se unul la altul. Aveau hainele vechi. Nu știau ce să creadă. După ce și-au primit banii au fugit, de parcă s-ar fi temut ca domnul din fața lor să nu se răzgândească. Ceea ce nu aveau ei să afle nicicând este că, din naivitatea lor simplă care semăna cu teama, ori poate din semnificația și mai naivă a răspunsului, peste mai mulți ani de zile, domnul Corneliu Fotea avea să scrie unul dintre acele originale romane care îl aveau ca personaj central pe poetul de la Ipotești, Adio, domnu’ Eminescu, pe care însă, nu va mai apucă să-l vadă tipărit. Dealtfel, romanul nu a fost tipărit niciodată. Uneori, din motive pe care nu le înțeleg pe deplin, deschid varianta electronică a cărții pe care Corneliu Fotea mi-a lăsat-o providențial și mă las străbătut de sufletul lui, la fel cum el s-a lăsat străbătut de sufletul lui Mihai Eminescu. După cum mărturisește, a scris această carte ca să nu-și piardă mințile. Astăzi, după moartea liniștită a lui Corneliu Fotea într-o garsonieră dintr-un cartier de ceferiști din Focșani, mă gândesc la salutul lui etern pe care l-a adresat lui Mihai Eminescu, adio și pe care, la rându-ne, îl vom repeta continuu, în același fel. Åži poate într-un tren de noapte, la fel, să avem parte de aceeași clipă magică, gata pentru apariția lui Mihai Eminescu.
