Odată cu nașterea Domnului Iisus Hristos, se schimbă toate în lume, pentru că El a venit să ne arate calea fericirii, să ne învețe adevărul, să ne lumineze mintea ca să câștigăm fericirea veșnică în viața de veci. Pentru aceasta s-a coborât Fiul lui Dumnezeu la neamul omenesc și a zis despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața; Eu sunt Păstorul cel bun, care-Mi pun viața pentru oile Mele; Eu sunt lumina lumii, Eu sunt ușa; prin Mine, de va intra cineva, se va mântui; Eu sunt Învățătorul vostru, să nu aveți alți învățători!”. Cât exemplu de smerenie, ca însuși Domnul Slavei să se coboare din cer pe pământ și să se întrupeze pentru a mântui tot neamul omenesc.
Prin acest act, Fiul lui Dumnezeu ia chipul nostru, Se smerește pe Sine, „chip de rob luând” (Filip.II,7), intrã în lume. Fiul lui Dumnezeu sãvârșește acest act pentru noi, pentru lume, din iubire pentru lume. Hristos vine în lume pentru a ne redescoperi chipul nostru adevãrat. Hristos este aceastã revelare a vieții divine originar-exemplarã, și al cãrei mod de existențã este comuniunea, este deschidere în Sine și cãtre lume. Treimea este deschidere absolutã între Tatãl și Fiul în Duhul Sfânt. Iar Întruparea este deschiderea supremã cãtre lume. Nașterea și Botezul lui Hristos sunt anunțate prin și ca o deschidere a cerului (Luca II,9,14;III,21). Se deschide și se coboarã la noi transcendența divinã. Intrã, se întrupeazã pentru a-i reda statutul originar, pentru a o deschide. Coboarã cerul pentru a ridica pãmântul. Coborârea lui Hristos are drept scop deschiderea noastrã și suirea noastrã. Întruparea reprezintã un fapt nou, este o etapã fundamentalã în drumul omului de la chipul dumnezeiesc la asemãnarea dumnezeiascã. Adevãratul chip și asemãnare cu Dumnezeu este Hristos însuși. De aceea, Întruparea implicã și cere din partea noastrã o naștere din nou. Prin Întrupare, credinciosul este chemat la aceastã renaștere în care sã uneascã în el, pentru totdeauna, cele douã lumi. Iisus vine în lume trimis tocmai pentru a revela direct de la sursã viața și iubirea mântuitoare a Prea Sfintei Treimi. Hristos vine sã descopere în lume cã „Dumnezeu este iubire”. Aceasta este revelația fundamentalã a Evangheliei, care rãmâne mereu actualã și nouã, fiind la baza atât a creației cât și a mântuirii și înnoirii continue a creației.
Legenda lui Moș Crãciun
Moș Crãciun este un personaj aparținând mitologiei dacice, ce simbolizeazã, în tradiția creștinã, pe cei trei magi de la rãsãrit. Astfel, legenda precreștinã, dacicã, a moșului cioban se împletește și transfigureazã în semnificația creștinã a sãrbãtorii Nașterii Pruncului Sfânt. Mitul strãvechi îl descrie pe Moș Crãciun ca pe un cioban, care a refuzat sã o primeascã pe Fecioara Maria în casa lui, și nici mãcar în ieslea pentru vite. Tradiția popularã a dat propriile explicații acestei situații, atribuind-o intervenției rãutãcioase a omului pe nume Crãciun, care a fost desemnat sã semnifice ostilitatea cu care a fost întâmpinat Iisus în cursul viețuirii sale printre oameni. Crãciun, povestește legenda, era atât de rãu încât a pedepsit-o aspru pe soția sa, care, în ciuda interdicției de la soțul sãu, a gãzduit-o pe Sfânta Fecioarã Maria în iesle și a ajutat la nașterea Mântuitorului. Pentru aceastã faptã creștineascã, Crãciun îi taie mâinile nevestei, dar Fecioara le lipește la loc, minune care îl convertește pe loc pe Moș Crãciun la creștinism. De bucurie cã soția sa a scãpat de nenorocirea pe care i-a pricinuit-o, Crãciun încinge o mare horã împreunã cu ceilalți pãstori în jurul unui brad și aduce Mariei și Pruncului daruri pãstorești: lapte, caș, smântânã. Astfel, Moș Crãciun ajunge un sfânt care aduce de ziua lui Iisus daruri copiilor, care moșește nașterea, obicei care semnificã aducerea de daruri de cãtre pãstori și cei trei magi în staulul sfânt al lui Mesia.
De Crăciun și Anul Nou răsună colindele
Spiritualitatea româneascã, strâns legatã de credința ortodoxã, a fixat prin folclor, îndeosebi prin obiceiul colindelor, cuprinsul religios al Sãrbãtorii Crãciunului. Colindãtorii transmit din casã în casã mesajul Întrupãrii Fiului lui Dumnezeu. Cetele de feciori sunt confrerii ale tinerilor care au atribuția colindatului și se constituie încã de la sãrbãtoarea Sfântului Nicolae (6 decembrie), durând pânã la 6-7 ianuarie. Ele au obligații precis determinate și reprezintã organizații ale comunitãții de înalt prestigiu, cu o vechime impresionantã și o arie de rãspândire ce acoperã întreaga Romanitate orientalã. Tipologia manifestãrilor cetelor de feciori este uniformã, cu foarte mici diferențe, ceea ce aratã o remarcabilã unitate etnoculturalã. Participarea confreriei tinerilor la conviețuirea spiritualã este nemijlocitã și are o serie de reguli cutumiare, pãstrate neștirbite de-a lungul veacurilor. Colindatul propriu-zis este precedat de colindul copiilor, care pornesc dupã miezul nopții de 23 spre 24 decembrie. Ei sunt principalii pãstrãtori ai tradiției și obiceiurilor sãrbãtorilor de iarnã. Dintre obiceiurile mai importante de sãrbãtoarea Crãciunului se pot menționa câteva semnificative. Astfel, umblatul cu steaua evocã steaua care a cãlãuzit pe cei trei magi, împãrați ai Rãsãritului, spre ieslea în care s-a nãscut Împãratul lumii, Iisus Hristos. Vicleimul sau irodul se joacã de la Crãciun pânã la Boboteazã și este o formã de teatru popular de facturã religioasã, înfãțișând istoria nașterii Fiului lui Dumnezeu. Umblatul cu capra ori brezaia ține de la Crãciun și pânã la Anul Nou și are la origine ceremoniile sacrale arhaice dedicate morții și renașterii divinitãții. Umblatul cu ursul, obicei întâlnit mai ales în Moldova, este o transfigurare a unui ritual sacrificial cu substrat agrar. Pe lângã aceste obiceiuri, unele cu caracter zonal, care însoțesc și evocã sãrbãtoarea Nașterii Domnului, în tot restul țãrii vestea cea bunã a nașterii pruncului Iisus este adusã de colindãtori. Numele de colindã vine din latinã, de la calendae, devenind termenul ce semnificã obiceiul. Tinerii cetei colindãtorilor capãtã atributul de frați-fârtați, frãția colindãtorilor având atributul de mesager exclusiv al puterii tradiției: „Cãci umblãm sã colindãm,/ Obiceiul sã-l pãstrãm,/ Pân-o fi-n lume români,/ Obiceiul din bãtrâni”.
