Toma Năstase, din Irești, și-a serbat, ieri, ziua de naștere pentru a o suta una oară. Ieri dimineață, sărbătoritul aștepta copiii, nepoții dar și strănepoții să-i treacă pragul ca în fiecare an. Munca, un strop de băutură și multă dragoste, este rețeta longevității bunicului.
Moș Toma s-a pregătit de dimineață pentru aniversarea sa. Îmbrăcat curat, purtând bastonul prin curte, a petrecut cu privirea capătul de uliță pentru a vedea când apropiații săi îl vor vizita. Toma Năstase s-a născut în data de 16 septembrie 1909. La mai mult de o sută de ani, bătrânul parcă începe o nouă viață. Chiar dacă poartă pe umerii săi istoria unui veac, mintea sclipește și acum, auzul și văzul nu l-au părăsit. Poate pute-rile nu mai sunt cele de altădată, poate lumea și oamenii s-au scurs pe lângă viața acestui om, dar întărindu-i latura interioară, îmbogățindu-i amintirile și sufletul. Toma Năstase nu a avut o viață ușoară, a prins cele două războaie mondiale, a simțit foametea, cutremurele și alte dureri ale lumii din ultimii o sută de ani. Nici el nu știe cum de a atins această vârstă, cum a reușit să învingă timpul și bătrânețea. Spune că numai credința în cele sfinte l-a ajutat. Bătrânul merge în fiecare duminică la biserică „pentru toate neamurile”, așa cum spune o soră a sa. „Toată comuna nu găsești unul de vârsta mea. Am patru copii, trei băieți și o fată. Nepoți nici nu știu câți mai am. Din cei șase copii pe care i-a avut mama mea, doar eu și o soră de 84 de ani mai suntem în viață. Tata a murit în Primul Război Mondial. Sunt al doilea copil al mamei mele”, spune cu mândrie Toma. A muncit o viață întreagă și chiar de mic copil, fiind băiatul cel mare al mamei, a fost ca un fel de tată pentru ceilalți frați. Își amintește cu mare plăcere de tinerețe când umbla, muncea și iubea după placul inimii. Vorbește mai mult despre bucuriile și plăcerile vieții sale, și nu se plânge că în această existență, greul l-a atins și pe el. Își amintește cu durere cum la Primul Război Mondial, mama lor a trecut dealul la Varnița, cu copiii după ea, pentru a scăpa din calea urgiei. Când s-au întors, casa nu mai era. A fost nevoit să caute lemne și scânduri pentru a încropi un acoperiș deasupra capului.
Iubit de fete
Tinerețea și horele spune Toma că au fost tot farmecul vieții. Fiind bărbat înalt și chipeș, cu ochi albaștri ca cerul, a băgat oftatul în sânul multor mândre. „Atunci nu era ca acum. Sâmbăta prășeam de-mi ieșeau ochii și duminica mă duceam la horă. Nu mă întrecea nimeni la joc și mă plăceau și fetele”, spune bătrânul. Era așa iubit de fetele din sat că una dintre ele i-a făcut și un copil. Sora lui Toma, Mărioara Panfil, își amintește cum femeia s-a furișat în curtea lor și le-a lăsat copilul în ogradă în toiul iernii. Numai cu intervenția unor rude influente copilul a fost redat mamei. Toma nu era sigur că acel copil i-ar fi aparținut. Nu mai știe nimic de el. Dragostea nu i-a făcut numai probleme bărbatului și „care a fost să fie a lui” l-a însoțit pe drumul vieții până în urmă cu vreo 17 ani. Aleasa lui a fost Tița, o fată din sat. „Nu am degete la mâini câte fete am iubit. Tița a fost să fie a mea. Stătea chiar în spatele grădinii unde stau acum. O am în fotografii. Am făcut nuntă în mijlocul verii”, își amintește bătrânul. La două luni după nuntă, a apărut pe lume și primul copil al lui Toma. Se cunoșteau bine încă dinainte de nuntă că nici nu a mai fost nevoie să meargă împețit la mama Tiței, „era făcută treaba” după cum spune bătrânul.
Muncă pentru viață
Toma era învățat cu munca dinainte de a-și întemeia o familie. Având căruță și cai căra ceramica ola-rilor de la Irești prin satele din Vrancea și nu numai. Asta a fost principala ocupație a lui Toma, dar de-a lungul anilor bărbatul și-a lucrat pământul și chiar a făcut și stână. „Luam oalele de la olarii de la noi din sat și le duceam de ajungeam până la Brăila. Veneam înapoi cu porumb sau bani, după cum ne dădea omul. Împărțeam ce aduceam cu cel de la care luam marfa. Nu eram cheltuitor. Mai degrabă mă duc acum la bufet. Ce câștigam cumpăram pământ. Am făcut și stână, strângeam oile de prin sat, aproape trei sute, aveam cârdul meu. Am avut și animalele mele, am cosit clăi întregi de fân. De vreo trei ani nu mai reușesc să mai cosesc și nici să merg la prășit”, povestește moș Toma. Bătrânul spune că relele le-a uitat și nu vrea să mai știe de ele. Povestește numai despre ceea ce a fost frumos și plăcut în viață. A fost și bolnav, dar nu se plânge. „Am fost și operat, mi-au scos o tumoare. Am fost mort și am înviat. Acum sunt bine. Mai bolnav eram acum zece ani. De fumat nu am fumat niciodată, dar de băut beau și acum. În tinerețe făceam rachiu, aveam și cazan dar acum nu mai pot, cazanul stă în grajd. Mănânc bine iar prăvălia e aproape”, mai adăugă Toma.
Alături de cei dragi
Bătrânul locuiește cu unul dintre băieții săi. Se ajută unul pe altul fiind ambii pensionari. „Dacă nu era om bun nu apuca vârsta asta. Am bază pe el. Eu plec într-o parte ori în alta, el rămâne acasă și mă ajută la treabă. Când poate dă și mâncare la animale”, spune Costică Năstase, feciorul care a rămas aproape de bătrân. Ieri, au fost alături de el și ceilalți copii. Au făcut o tradiție ca pe 16 septembrie, în fiecare an, de e sărbătoare sau nu, să petreacă la casa părintească, ziua bunicului. Fiecare îi aduce ce are mai bun iar bătrânul spune cu mândrie că are o fiică care are trei restaurante la oraș. În urmă cu un an, când Toma a împlinit o sută de ani, preotul din sat l-a decorat și l-a dat drept pildă pentru cei tineri. „Vrem numai sănătate pentru tataia și dorim să ne vedem și la anul pe vremea asta la fel de sănătoși. Chiar dacă am fost noră pentru el, l-am iubit și respectat ca pe părinții mei. Merită respectul nostru, este un om credincios. Duminica nu mănâncă până la sfârșitul slujbei”, spune Maria Năstase, nora bătrânului. Cea care îl cunoaște însă cel mai bine este sora sa, Mărioara Panfil. În ultimii 84 de ani i-a fost alături, l-a văzut la tristețe și la bucurie. „El ne-a crescut, era ca un tată, tot el ne și bătea. Eram copii și mă săturasem de dus cu vitele. De câte ori m-au ferecat mâinile astea…”, spune cu nostalgie Mărioara. Copii, nepoți, rude sau apropiați, au venit, ieri, pentru a face urări bunicului. Dincolo de toate urările și gândurile frumoase, Toma își face singur curaj și inimă bună. Nu-și mai dorește decât sănătate și un sfârșit bun. „Nu-mi pare rău de nimic. Mănânc, beau o țuică sau un vin, citesc o carte sau un ziar”, spune bătrânul Toma , știind că de astăzi, după o sută unu ani, începe o nouă viață, de maturitate și înțelepciune…
