Încă un om al străzii, cu handicap, a găsit adăpost în containerele din Focșani ale Primăriei și Filialei de Cruce Roșie. El a devenit vagabond după ce toată familia i-a murit în locuință, asfixiată cu gaz. Marian Străchinaru, de 43 de ani, a ajuns să zacă într-unul din containerele din Focșani, destinate oamenilor străzii, după ce a rămas fără adăpost în urma unui accident nefericit în care i-a murit toată familia. Totul s-a petrecut în urmă cu nouă ani și de atunci încoace, bietul om a dormit în podul sau pe scara blocului în care a locuit. „Mai rău ca un cîine… Nu mai am familie. Iar prietenii ți-s prieteni doar la mîncare și la băutură. La greu te lasă toți…”, a spus sfîrșit, sărmanul bărbat. După nouă ani de stat pe drumuri, sub cerul liber, Marian Străchinaru a ajuns, prin milostenia unui fost vecin de bloc, într-unul din containerele din Focșani ale Primăriei și Filialei de Cruce Roșie Vrancea. Se pare că un fost vecin din blocul în care a locuit odată sărmanul bărbat s-a milostivit și a făcut demersuri să-i găsească acestuia un adăpost. Astfel, ieri, reporterii cotidianului nostru l-au găsit pe Marian bolnav și neputincios, zăcînd într-unul din paturile unui container, înfășurat bine în pături și cu căciula trasă zdravăn pe ochi. „Tare mă dor picioarele… Nu pot să merg. Åži am și probleme mari cu rinichii. M-au ajutat colegii să mă duc pînă la WC, că singur nu mă descurc deloc. Am ajuns mai rău ca un cîine. Viață de coșmar am dus. Mai bine aici…”, a spus Marian. Normalitatea existenței sale s-a oprit brutal, în urmă cu nouă ani, în urma unei întîmplări groaznice, cu urmări ce nu se vor șterge vreodată. „Fata mea de cinci ani, soția și soacra au murit asfixiate cu gaz, în garso-niera în care am locuit, în 1998. Casa era a soacră-mi, au vîndut-o urmașii și așa am rămas pe drumuri”, a explicat bărbatul, spunînd că în urma tragediei a suferit un șoc ale cărui efecte le resimte și astăzi. Pentru că nu avea unde să se ducă, Marian s-a cuibărit nopțile în podul blocului fostei lui case și prin scara acestuia. Încet, dar sigur, a deprins toate obiceiurile și năravurile oamenilor străzii. A simțit că nu mai are pentru cine sau pentru ce să lupte, iar partea aceea de viață trăită în normalitate a ascuns-o bine înlăuntrul sufletului. „Am lucrat la mina Livezeni Petroșani 15 ani. Apoi m-am căsătorit și am venit aici, în Focșani și m-am angajat la Mase Plastice, descărcam vagoanele cu granule. Apoi am mai lucrat la Coniac vreo doi ani. Am făcut școala profesională de zidar-zugrav-faianțar și mă pricep, mai lucram în construcții… Dar m-am îmbolnăvit rău de rinichi, m-am ologit de picioare, mai am și problema cu capul și acum nu mai pot face nimic”, spune Marian. Acum este încadrat în gradul II de handicap și beneficiază de o pensie de aproximativ 150 lei. Carnetul de muncă și l-a pierdut. Medic de familie, care să-i ofere asistență medicală, nu are. Iar în loc de buletin, deține o carte provizorie de identitate. Åži mai are sărmanul „doi cîini rămași acolo, la blocul în care am stat”, singurele ființe care poate, îi vor simți lipsa. Fără căldură, fără curent electric De două zile, Marian împarte cu alți oameni ai străzii, aceeași viață. Ce-i drept, mai bună decît dacă ar sta pe băncile din parcuri, prin gară, prin canale sau subsoluri, dar la fel de aspră ca viața pe front. În containere, fiecare are patul lui, lucrurile lui. Pot mînca omenește la o masă și sînt siguri că nu-i plouă, nu-i bate vîntul, nu-i ninge. În schimb, îndură frigul și întunericul pentru că aceste containere nu sînt racordate la rețeaua de curent electric. „Nu știu ce-om face dacă vine gerul ăla mare, cum au anunțat, pentru februarie. După o noapte geroasă or să ne găsească aici, gata congelați”, se îngrijorează ei. Ca și lui Marian, Filiala de Cruce Roșie Vrancea le-a asigurat lenjeria, pernele, păturile, sacii de dormit, îmbrăcămintea și materialele de igienă. Hrană primesc unii și de la Cantina Săracilor, iar cei care sînt în putere să muncească, mai umblă cu ziua și își cumpără atît cît pot din strictul necesar. Dar în momentul de față, frigul pătrunzător din containere face pe oricine le calcă acestora pragul să se simtă de parcă ar intra în frigider. Totuși, așa nenorociți cum sînt, oamenii străzii au totuși mulțumirea că, după mult prea mult timp în care nimeni nu i-a băgat în seamă, au acum un loc căruia, chiar așa primitiv cum este, îi pot spune acasă. Că se pot întoarce undeva seara, de pe oriunde ar bîntui, și pot pune capul pe o pernă. Că pot adormi și visa, chiar și dîrdîind de frig, sub iluzoriul confort al unor pături.
