Problema inexistentelor accesibilități destinate special persoanelor cu handicap există în Vrancea dintotdeauna, dar nici o autoritate nu dă semne că ar dori s-o trateze la modul serios, bașca s-o mai și rezolve! Cele cîteva rampe proptite în fața unor instituții doar din obligație și cîteva telefoane publice fixate la un nivel mai jos decît cel normal – cam la asta se reduce grija statului față de integrarea în comunitate – în curînd în comunitatea UE! – a persoanelor cu handicap. Că legi există, cu prevederi foarte la obiect, că se fac proiecte și programe, că se discută pe larg în seminarii, nu e nici un secret. Totuși, pentru persoanele cu handicap din județul nostru, independența a rămas doar la stadiul de vis frumos. O simplă plimbare prin oraș înseamnă pentru acești oameni încă o luptă din războiul dus cu o societate care se încăpățînează să nu-i vadă! Mai crede cineva că o nouă legislație, cît ar fi ea de bună, ar aduce în perioada imediat următoare o viață mai bună persoanelor cu handicap din județul nostru? Poate doar aceia care o creează și o aprobă și care e cel puțin greu de crezut că au coborît vreodată de la înălțimea scaunelor lor pentru a vedea cu adevărat cu ce probleme se confruntă cei în slujba cărora cică și-au pus priceperea. Nu ne-am propus, astăzi, să povestim despre un anume caz, despre o persoană anume, despre încă o dramă. Am stat pur și simplu de vorbă cu un om aflat de 15 ani în fotoliul rulant – „mai am trei și împlinesc majoratul!” – și care a reușit să-și depășească handicapul, considerîndu-se un om absolut normal. „Eu am avut noroc pe lîngă alți oameni la fel ca mine și să știți că mă gîndesc la ei în fiecare zi. În urmă cu trei ani am primit de la o fundație olandeză mași-nuța asta (motor electric pentru persoanele cu handicap -n.r.) și pot să ies în fiecare zi în oraș, ca oricine. Problema mea o reprezintă picio-arele, adică de la brîu în jos, în rest sînt absolut normal. Totuși, nu m-am plîns niciodată și nici n-o să mă auziți plîngîndu-mă. Dar fiindcă m-ați întrebat, vă spun clar că accesibilitățile pentru oamenii cu handicap sînt o necesitate! Vreau să mă descurc singur! De ce să apelez mereu la cineva?”, a spus Mateiaș Badiu, un bărbat para-lizat de la brîu în jos pe care l-am cunoscut de mult și pe care l-am întîlnit deunăzi prin oraș. Tema de discuție pe care i-am propus-o nici n-a fost greu de reali-zat. A pornit natural, iar cele evidențiate de interlocutorul nostru s-au putut dovedi la tot pasul. Rampele, greu de urcat, trotuarele, greu de străbătut! Nepăsarea cu care sînt tratate problemele de care se lovesc zilnic persoanele cu handicap este cu atît mai de neînțeles, cu cît oricine se poate trezi la un moment dat încadrat în această categorie. Spre exemplu, Mateiaș Badiu a fost nevoit să ia viața de la capăt într-un moment pe care nu și l-ar fi imaginat vreodată. S-a întîmplat în urmă cu 15 ani cînd, în urma unui accident, s-a trezit imobilizat de la brîu în jos. La început, firește, nu a putut să creadă că i s-a întîmplat tocmai lui. S-a luptat cu el însuși, pe viață și pe moarte, în speranța unei recuperări. Åži a stat 10 ani închis între pereții fostului său apartament de la etajul trei al unui bloc, în fotoliul rulant, privind lumea pe care a iubit-o și în care a trăit pînă la 30 de ani, doar pe fereastră. A întîlnit însă oameni cu suflet mare, care l-au ajutat să creadă că viața lui merge mai departe. Prin colecta făcută de Filiala de Cruce Roșie Vrancea a reușit să obțină un apartament la parter, căruia i-a făcut o rampă. A fost primul pas spre independență. Apoi, a primit motorul electric cu care merge și astăzi. Acesta nu poate însă să depășească obstacolele cu care se întîlnesc toate persoanele ce folosesc fotoliul rulant. Rampele au înclinări necorespunzătoare, sînt prea înguste, trotuarele sînt pline de gropi, iar bordurile fac acestor oameni trecerea imposibilă. „De exemplu, la Policlinica 2, unde trebuie să merg mereu. Cu un cărucior cu rotile e imposibil de intrat în clădire. Au rampă, dar este făcută din două benzi de 40 de centimetri, iar la mijloc e gol. Nu numai că înclinația rampei face anevoios urcușul, dar dacă-ți scapă o roată între benzi, adio! Sau cînd merg la Electrica să-mi plătesc curentul, au o rampă și pot intra la parter, dar ca să ajung la ghișeu e imposibil, că iarăși sînt trepte. La Romtelecom, altă belea. Urc rampa dar nu pot să întorc, așa că trebuie să rog mereu pe cineva să-mi plătească. La primărie nu mai spun! Persoanelor cu handicap locomotor, ca mine, le este imposibil să ajungă de exemplu la ghișeele la care se plătește impozitul. Nu mai zic de farmacii sau alte instituții unde rampele sînt atît de înguste încît nu-ți oferă spațiu de mișcare ca să le poți folosi. Este foarte greu, eu am noroc că am o familie care mă ajută mereu, dar mă gîndesc la toți acei oameni ca mine care nu au pe nimeni. Aceia sînt condamnați să stea nu-mai în casă”, spune Mateiaș. Omul este cu toate datoriile la zi, are moralul ridicat, un simț al umorului rar întîlnit și o voință de fier care-l face să treacă peste greutăți. Acest lucru nu înseamnă însă că nu le vede și nu le simte pe pielea lui! „Chiar dacă nu am treabă pe la instituții, mă lovesc de trotuare! Din orice colț al orașului ar pleca un om în cărucior, este imposibil să meargă pe trotuar. Acestea sînt pline de gropi, iar bordurile sînt imposibil de trecut. La cărucior dacă o roată îți intră într-o groapă de 30 de centimetri, ai căzut. Eu am noroc cu mașinuța asta, dar să știți că sînt șoferi care mă claxo-nează, chiar m-au înjurat că de ce merg pe stradă. Merg pe stradă pentru că pe trotuar este imposibil. Am învățat gropile pe de rost, pentru ca, dacă se întunecă, să știu să mă feresc”, a declarat Mateiaș. Gratuitate CFR degeaba Dacă circulația în propriul oraș este o aventură – foarte des neplăcută – persoanele imobilizate în fotolii rulante spun că nici nu se pot gîndi la o eventuală călătorie cu trenul. Biletele pe care aceștia le primesc gratuit, cîte 12 în fiecare an, rămîn astfel bani aruncați aiurea, bani atît de necesari oamenilor cu dizabi-lități. „Ce folos că am gratuitate pe tren, dacă nu pot să mă duc nicăieri. Acum, hai să zic că aș ajunge pînă în gară, dar ca să mă urc în tren îmi trebuie încă două persoane cu mine! M-aș duce la sora mea, la București, dar chiar dacă eu am gratuitate, trebuie să le plătesc biletul celor doi însoțitori de care am nevoie! Unde ajung?! Åži mai e o pro-blemă, toaleta. Cum să fac? O persoană în fotoliu rulant e imposibil să intre, dar să mai și folosească WC-ul unui tren! Așa e simplu de gîndit: urci persoana cu căruț cu tot în tren, iar la coborîre o găsi el pe cineva să-l și coboare. Dar nu e deloc așa. Sîntem oameni normali, chiar dacă nu putem merge, și nu ne place să ne facem de rîs!”, explică Mateiaș. V-ați gîndit vreodată cum ar fi să încercați să străbateți orașul într-un fotoliu rulant? Să vă luptați să ignorați privirile curioase sau compătimitoare ale celorlalți, să știți clar că, deși sînteți perfect normal, inteligent, civilizat, cultivat, ați putea să vă răsturnați din pricina unei gropi peste care altădată pășeați? Sau cum ar fi să ajungeți cu banii în mînă în fața unui ghișeu prea înalt ca să vă poată vedea și… servi funcționarul? Să vă trebuiască o pîine și să nu puteți intra în ma-gazin? Sau să trebuiască să ajungeți urgent undeva și să nu puteți să chemați un taxi pentru că oricum nu ar avea unde să fie pus fotoliul rulant? Åži oricum n-are cine să vă suie și să vă dea jos din mașină? Sînt doar cîteva exemple, poate cele mai simple, care le fac existența aproape imposibilă oa-menilor cu handicap locomotor. A celor care au avut marele „noroc” să aibă de unde-și face rost de un asemenea fotoliu, pentru că am cunoscut persoane care, din lipsa lui, erau nevoite să-și ducă traiul tîrîndu-se pe genunchi! „Mă gîndesc la toți oamenii aflați în situația mea, am cunoscut mulți. Vreo 20 mi-au cerut ajutorul să obțină și ei un motor ca al meu, iar eu n-am cum să-i ajut. Nu știu de ce în țara noastră nu se fac asemenea motoare electrice, pentru toți cei care au nevoie! Avem atîția oameni deștepți, de ce nu se gîndește nimeni să facă mașinuțe din astea?”, se revoltă Mateiaș. Ca și atîția alții în situația sa, nu-și dorește decît să se poată descurca singur! A dovedit că poate. Iar dacă ceea ce scrie în legi s-ar și aplica, existența lui și a altora ar fi mult, mult mai frumoasă.
