La 74 de ani, după ce a crescut un fiu și a muncit din greu pentru o amărîtă de pensie, Manea Cernica, din Lămotești, a ajuns să doarmă, să mănînce, să trăiască printre șobolani ! Åži asta într-un soi de magazie a propriei case, ale cărei odăi de la drum au fost ocupate și amenajate omenește de Neculai, unicul său băiat ! Culmea este că Neculai nu-și găsește nici un fel de vină că și-a lăsat tatăl să trăiască precum un animal. Ba mai mult, îi mănîncă și toată pensia și susține cu tărie că primăria ar trebui să rezolve situația părintelui său ! Culmea culmilor, cîțiva vecini îi dau dreptate și îl mai și compătimesc pe Neculai care, vezi Doamne, nu poate să muncească fiindcă a fost operat la cap în urmă cu vreo patru ani. Dacă trupul îl mai ține, probabil că nea Manea va vedea lumina zilei și mîine… Este unica lui speranță de mult prea mult timp încoace. Deși este convins că „Dumnezeu nu ține cu mine”, milostenia Celui de Sus este singura explicație pentru faptul că bietul bătrînel mai este încă în viață. Că-n rest, nu-l ajută nimeni. L-am găsit tremurînd din toate încheieturile, pătruns de frigul ce i-a intrat în oase. Trăiește într-o nenorocită de magazie. Ultima încăpere a casei lui proprietate personală, în care pur și simplu… nu mai are loc ! Cît a fost bun de muncă, în putere, probabil că nea Manea a trăit în curățenie, în căldură, a dormit în așternuturi curate. A mîncat la aceeași masă și aceleași bucate cu nevasta și singurul său fiu pe care l-a făcut om și care s-a instalat, bine-mersi, în casa lui. Åži a crezut că va putea avea bătrîneți liniștite, în care să se poată bucura de nepoți. Dar… Nimic din toate acestea nu a fost să fie. De ce și ce s-a întîmplat nu prea mai reușește să spună. Dar simte pînă în măduva oaselor mizeria cruntă în care a fost condamnat să trăiască. Bolnav, umilit, lipsit de putere, încerca ieri cu greu să-și verse revolta în fața reporterilor noștri. Dar parcă nimic nu i se pare mai îngrozitor decît șobolanii printre care a ajuns să viețuiască. „Un singur copil am și mă batjocorește ! Toți mă batjocoresc ! Cerșetor am ajuns ! Ce-am fost și ce-am ajuns…”, striga disperat, sărmanul bătrînel. Nu mai aude bine și de aceea nu-și poate controla tonalitatea. Åži, la frigul din magherniță, nici nu e greu de priceput de ce nu mai aude. Toți pereții sînt găuriți, ba chiar unul, cel dinspre jegul de pat, s-a dărîmat de tot. Cînd stă în pat, nea Manea este ca și cum ar sta afară. Tavanul cade peste el, iar prin lutul podelei, șobolanii și-au săpat tunele și găuri de acces. „Peretele ăsta dinspre pat a căzut peste mine. Intră șobolanii, umblă peste tot. Se suie pe pereți, se urcă pe mine pe pat, mă mușcă, îmi mănîncă mîncarea ce mi-o aduc vecinii… Am ajuns golan, eu, care am lucrat o viață primitor distribuitor la Confecția. Eu, cu pensie și-și bat toți joc de mine”, spune nea Manea. Crunt. Tocmai el, odată om în putere, om cu demnitate a ajuns să simtă pînă-n măduva oaselor umilința. Åži poate că aceasta n-ar durea atît de rău dacă n-ar fi provocată tocmai de ai lui… Dar cine să se mai gîndească și la asta! „Trăim din pensia lui, din ce altceva?!” Există oare ceva mai trist pe lume ? Ceva mai revoltător, mai îngrozitor, mai lipsit de omenie decît indife-rența copilului devenit adult în putere, față de părintele lui, neputincios ? Există oare o suferință mai cruntă decît să conștientizezi că odrasla ta, în care ți-ai pus nădejdea, te dă mîncare șobolanilor în loc să te apere și să te oblojească, oricît de săracă ar fi ? Ceea ce se întîmplă cu nea Manea, mie, la rîndul meu fiica unor părinți, mi se pare inadmisibil ! Cum să pui liniștit capul pe perna curată, sătul și învelit cu plapuma în patul dintr-o cameră bine încălzită, cînd știi că în magazia din fundul casei în care ai crescut, părintele tău agonizează, încăl-zit de șobolani !!! Pe Neculai, fiul protagonistului istoriei noastre, pare să nu-l deranjeze condiția în care-și tîrîie bătrînețile tatăl său. A venit liniștit în taverna în care vorbeam cu acesta și a explicat mai mult decît firesc, că n-are unde să-l cazeze în altă parte ! De patru ani, Neculai nu mai muncește. A avut un accident, a fost operat la cap, a terminat cu serviciul beneficiind doi ani de Ordonanță, iar restul de doi ani și în prezent, și-a susținut existența din pensia de 1,4 milioane a tatălui său și din pensia de 700 de mii a mamei. Omul are doi copii, unul de 13 și altul de 15 ani. Despre nevastă spune că i-a plecat în Italia și pînă acum n-a trimis nici un chior. Åži că, de vreme ce el însuși nu poate munci, „că de cînd am fost operat nu mă mai țin picioarele” n-are ce face decît să trăiască din pensiile părinților și aloca-țiile copiilor. Nu se jenează că el, copiii și bunica acestora locuiesc bine-mersi, în căldură și curățenie în timp ce tatăl său se nenorocește, dîrdîind în magazie. Nu a catadicsit nici măcar să-i repare acestuia jaful de sobă, ca să-i asigure amărîtului o iluzie de căldură ! Iar de mutat în camerele de la drum nici nu poate fi vorba. „Stăm patru în camere, unde să-l mai punem și pe el ? Eu dorm cu băiatul cel mare într-o cameră, iar ăl mic doarme cu bunică-sa în cealaltă, că așa s-a învățat. Nici el nu vrea să se mute de aici”, se justifică Neculai. Unde mai pui că bătrînul se mai scapă pe el, spun vecinii. Deci, „vedeți dumneavoastră”, cam pute… Casa și banii lui însă, nu put ! „Să facă primăria ceva !” Moș Manea de-abia ce mai poate să meargă. Neputința i-a fost accentuată și de accidentul pe care l-a avut cu un an în urmă, cînd a fost lovit de o mașină și a ajuns la spital cu ambele picioare fracturate și cu unul din brațe frînt în trei locuri. În viața lui, bietul om a suferit suficient ca să nu mai merite așa o bătrînețe oropsită. Rămas orfan la patru ani, cu tatăl ucis pe front, a tras din greu să-și facă o casă, o familie. A trăit după legea firii, așa cum a crezut mai bine. A trecut peste faptul că locuința i-a fost inundată, apoi maghernița în care a fost cazat i-a luat foc. Iar acum, cu șobolanii ce-i bîntuie existența, pur și simplu spune că nu mai poate. „Cine să mă ție ? N-am nici sobă, nici lemne. Vreau să mor. Am nevoie de liniște. Vreau liniște. Asta vreau”, a spus moș Manea. Fiul său însă aruncă toată vina halului în care trăiește acesta pe umerii primăriei. Cică oficialitățile locale ar trebui să dea și materialele și forța de muncă pentru amenajarea vizuinei în care se chinuie să supraviețuiască sărmanul ! „Eu cum să muncesc, dacă nu pot ? Åži maică-mea-i bolnavă, se duc toți banii pe medicamente ! Åži cu doi copii ce să fac ? Nu trebuie să le dau și de mîncare ?”, se revoltă Neculai, cu coatele rezemate de gard, aprinzîndu-și o țigară. Tot dintr-o țigară trăgea de zor și fiu-său de 15 ani. Viciu plătit evident, din pensiile bătrînilor sau alocații ! Că doar Neculai e bolnav, nu-l țin picioarele să muncească…! Incredibil ! Ca simplu ziarist, vă mărturisesc că am avut ocazia să văd multe nenorociri. Mulți oameni care au avut nevoie de ajutor și care, odată o mînă întinsă, au avut bunul simț să se ajute și singuri. Dar atitudine mai cruntă decît cea a fiului bătrînului încălzit de șobolani, din Lămotești, rar mi-a fost dat să cunosc. Mă uitam la el și la justificările aduse și nu-mi venea să cred! Ce fel de ființă trebuie să fii, ce fel de suflet trebuie să ai ( sau să n-ai !) ca să poți dormi liniștit în timp ce tatăl îți dîrdîie printre șobolani ?! „Dacă mîine l-ai găsi pe nea Manea mort de frig, din ce-ai mai trăi ? Că n-ar mai fi pensia !”, l-am întrebat pe Neculai. A ridicat din umeri și mi-a răspuns : „Ca și el” ! Simplu, nu ?! Iar ceea ce mi-a întunecat sufletul de-a dreptul a fost și atitudinea vecinilor, care, din ce știu eu ce motive, îi mai dădeau și dreptate. Åži spuneau de zor că doar primăria și numai primăria, care „a dat la toți avuții” și la ei nu, este datoare să vină să-i creeze condiții omenești de viață bietului bătrîn ! Acestui om neno-rocit care după o viață omenească, este condamnat la un sfîrșit sfîșiat de șobolani !
