Dacă ar fi să credem televiziunilor planetare, pe 19 septembrie 2005, au avut loc două evenimente istorice: alegerile din Germania și alegerile din Afganistan. Scrutinul din Germania a fost mult comentat pentru rezultatul extrem de strîns, atît de strîns încît cei doi lideri de partide, Angela Merkel și Gerhard Schroder, s-au proclamat învingători, mai ceva ca în republicile bananiere din America Latină. Scrutinul din Afganistan a fost mult comentat și nu oricum, ci în termeni de tiribombă, drept primul scrutin liber din ultimele trei decenii din această țară. Nu s-a făcut economie de cuvinte mari în presa occidentală: victorie a democrației, viitor luminos, premise pentru… O euforie explicabilă și printr-un sentiment abia ghicit: mîndria de a fi nășit într-un fel tînăra democrație afgană. N-am avut onoarea să călătoresc în această perioadă în Germania. N-am putut vedea astfel la fața locului realitățile în care s-au desfășurat alegerile din Germania. Nu cred însă că aș fi adus ceva nou față de ceea ce știe tot românul. Am avut în schimb posibilitatea de a călători în Afganistan în această perioadă. O delegație militară română, în frunte cu Ministrul Apărări Naționale, a vizitat teatrele de operații din Irak și Afganistan. Mai precis, trupele noastre din aceste teatre de operații. La Kandahar, unde se află Batalionul 151 Infanterie, nici urmă de realități afgane. Aici, pe o uriașă suprafață de teren, se întinde baza militară americană de la Kandahar. Realitățile afgane sunt la mare depărtare. Dincolo de munți. După Kandahar, am mers la Kabul. Nu doar să-i vedem pe militarii români din campul Julien, ci și să asistăm la o conferință de presă comună a Ministrului nostru al Apărării Naționale cu Ministrul Apărării din Afganistan. Convoiul nostru – pentru că în Kabul și-n Afganistan în general, oaspeți ca noi trebuie să meargă însoțiți de escortă militară – a făcut un adevărat slalom printre ziduri din saci cu nisip, garduri de sîrmă, cuiburi de mitraliere și taburi cu soldați ținînd degetul pe trăgaci. Lăsasem în urmă realitatea alegătorilor, a celor care făcuseră evenimentul din 19 septembrie 2005: inși adăstînd pe niște așa zise trotuare la un ceai, femei cu fața complet acoperită, privind în jur ca niște cavaleri prin vizetă, cîte o bicicletă împovărată de doi inși. Peste tot- adică pe zidurile ca de garaje ale prăvăliilor, pe stîlpi- sute de afișe electorale. O apariție stranie în realitatea de Ev Mediu din Kabulul anului 2005. Am trecut apoi printre soldații afgani înșiruiți în Garda de protocol. Uniforme țipătoare, panașe, puști ținute în dreptul nasului. Mania protocolului, întîlnită la popoarele subdezvoltate. Din holul întunecos, vegheat de un ins presupus a fi ofițerul de la Informații, și de un altul, în uniformă de gală, încremenit în poziție de drepți lîngă drapelul național, poți ajunge, dacă ai nevoie, la WC. WC-ul Ministerului Apărării al Afganistanului. O încăpere pe podele căruia băltește apa. Pute de trăznește. Geamurile, care dau în grădină, n-au mai fost spălate de un secol. Ușa are mîner doar pe dinăuntru. Cel de pe dinafară a fost smuls. E drept, mînerul de pe dinăuntru e nou-nouț. Presupun că ne aflăm în plin proces de schimbare a clanțelor după alegeri. Au înlocuit pînă acum mînerul de pe dinăuntru. Ce pe dinafară l-au smuls. Greu de prevăzut cînd vor pune unul nou. Într-o astfel de realitate, au avut loc alegerile libere din Afganistan. Considerate de observatori drept libere și corecte. Åži pe drept cuvînt. Buletinul de vot a avut mărimea unui tratat academic, dat fiind că fiecărui candidat i s-a tipărit nu numai numele, ci și fotografia. Pentru ca alegătorul afgan analfabet să știe unde să pună deștul!
