Joi, 14 iulie, dimineața. Radio România Actualități se afla în direct cu ascultătorii. Subiectul: inundațiile catastrofale care au lovit țara în ultima săptămîna. O ascultătoare din București se oferă să țină un copil dintr-unul din satele căzute sub ape pînă cînd părinții acestuia își vor reface casa. Ea și soțul sînt oameni simpli. Au un copil de 8 ani. Speră că băiatul înfiat pentru cîtva timp să se joace cu al lor. La plecare – spune ascultătoarea – o să-i dăm ceva îmbrăcăminte, o plapumă, o pernă. ÎN VIZITÄ‚. Întors vineri seara din zonele inundate președintele Băsescu a spus că oamenii nu trebuie lăsați să se „isterizeze” E doar unul dintre milioanele de gesturi pe care noi, jurnaliștii, în absența unui cuvînt mai adecvat, le așezăm sub o sintagmă compromisă de atîta utilizare: solidaritate umană. Incontestabil, milioane de români au fost sensibilizați de imaginile transmise seară de seară de către televiziuni de la fața locului. Hulită de politicieni, disprețuită de patroni, presa româna a fost la înălțime. Åži-a dovedit încă o dată nu numai profesionalismul (reportajele Pro TV pot intra oricînd într-o antologie a presei mondiale), dar și omenia. Aceasta deoarece, dincolo de îndeplinirea unei datorii profesionale – aceea de a spune adevărul -, presa din aceste zile a fost și un puternic suport moral pentru cei năpăstuiți. Grație materialelor transmise de la fața locului de tineri și tinere reporterițe, sinistrații nu s-au simțit singuri. Åži orice psiholog îți poate spune cît de mult contează, în îndurarea unei suferințe, sentimentul că nu ești singur. Pe întreg cuprinsul țării, românii au fost conectați la tragedia care i-a lovit pe semenii lor. Un singur om pare să fi trăit în aceste zile într-o altă țară, dacă nu chiar pe o altă planetă. Se numește Traian Băsescu și e, întîmplător, președintele României. Adică exact cel de la care ne așteptăm să reacționeze primul. Nu doar ipostaza de om, dar și fișa postului îl obligau la așa ceva. Președintele zis și ales al României a stat închis în Palatul din Deal cît timp a durat dezastrul. N-a venit din spatele ușilor ferecate nici un cuvînt, nici un comunicat, nici un semn că președintele trăieste în România lovită de un dezastru fără precedent în ultimii 50 de ani. La o asemenea tăcere inexplicabilă, unii s-au gîndit la un moment dat că președintele a fost luat ostatic. Îl țin teroristii lui Marie-Jeanne legat la ochi și ne trimit nouă, românilor, din cînd în cînd, cîte o probă de viață. Cum a fost, de exemplu, caseta difuzată pe posturile noastre de televiziune cu Traian Băsescu interesat de chichițele Curții Constituționale. Sau cea în care se vedea un Traian Băsescu intens preocupat de pictura franceză. Vineri seara însă ne-am dat seama că Traian Băsescu a știut tot timpul că în România sînt inundații catastrofale. Că a urmarit la televizor, seară de seară, cum îi stă bine unui chiriaș la Cotroceni, nu numai filmele cu pumni și pistoale, dar și reportajele de la Vadul Roșca. Pentru că vineri seară, întors de la inundațiile de protocol de la podul Mărăcineni, și nu din mijlocul satelor sinistrate, președintele a ținut un discurs națiunii. Potrivit domniei sale, în România nu s-a întîmplat nimic deosebit. Morți, case distruse din temelii, coșmarul sirenelor anunțînd viitura, fuga din calea apelor în toiul nopții, lăsînd în urmă totul, ploaia care nu se mai termina, vuietul Siretului în tăcerea spaimei, bătrîni și copii făcînd semne disperate de pe acoperișuri și din turle de biserici, leșuri de animale umplînd ulițele, culturi compromise, drumuri naționale sfîrtecate, căi ferate frînte ca niște vreascuri, oameni rămași fără agoniseala de o viață, sate scufundate în mal, pericol de epidemii. Merită să dai un comunicat pentru a se ști că ești de veghe? Merită să declari stare de urgență? Merită să ceri ajutorul altor state? Nu!, ne-a spus președintele. Aceste declarații stupefiante au fost dublate de un comportament pe măsură. De la Carol I pînă la Emil Constantinescu, toți șefii statului au fost în mijlocul românilor loviți de o tragedie de proporții, riscîndu-și chiar viața pentru a-i îmbărbăta. Traian Băsescu n-a catadicsit să se ducă la fața locului în timpul dezastrului, cum au făcut „reporterițele rujate și coafate”. A preferat mai întîi să se aranjeze lucrurile și apoi să meargă la Vadu Roșca, Nămoloasa și Independența. În timpul dezastrului, a participat la o ședinta la Focșani, unde s-a hăhăit cît cuprinde, și a dat o fugă pînă la Buzău, unde nu e nici o inundație, ci doar un pod dărîmat de data trecută, unde a rîs primul la propriile bancuri, urmat conștiincios de anturaj (își permite cineva în România democratică să nu rîdă cu gura pînă la urechi cînd Åžeful spune bancuri?!), a mîncat caise din mers și a anunțat națiunea că la 4 noiembrie fix, după anticipatele pe care Alianța le va cîștiga cu 120%, va bea un șprit pe podul de la Mărăcineni. Bășcalie ieftină nu departe de locurile în care oamenii își plîngeau morții și vedeau înmărmuriți cum li s-a dus pe apa sîmbetei agoniseala de o viață. De ce a făcut asta? Numai din absența acelei bune-cuviințe românești care te oprește să te dai în stambă lîngă nenorocirea altora? Evident, nu. Domnul președinte a vrut să dea un semnal țării: nu-i nimic grav, beți, mîncați și vă veseliți, vorba lui Creangă, e o exagerare a televiziunilor! Dacă ar fi rămas la atît, domnul prezident n-ar fi contrariat atît de tare. A făcut însă mai mult. A pornit un atac virulent împotriva tuturor celor care, după domnia sa, întrețin o stare de „isterie nejustificată”, la loc de frunte aflîndu-se, evident, jurnaliștii. Au fost convocate, în acest nobil scop, toate trucurile cu care Traian Băsescu ne-a obișnuit (și ne-a obosit) deja: a) Falsificarea documentelor. I s-a cerut lui Traian Băsescu decretarea stării de urgență în județele lovite de dezastru. Ar fi fost un gest absolut necesar într-o țară precum România lui 2005. S-ar fi dat o disciplină militară evacuarii sinistraților și unora dintre bunurile acestora; s-ar fi putut rechiziționa mijloace de transport, dar mai ales bărci, bărci pe care unii le-au folosit pentru a-i excroca pe cei în suferință; s-ar fi asigurat o pază strașnică a satelor, ceea ce-ar fi făcut ca unii locuitori să nu mai refuze să se evacueze de teama hoților; s-ar fi dat un semnal de alarmă statelor europene, care ne-ar fi sărit în ajutor. Ar fi fost și un gest perfect legal. Potrivit paragrafului b al articolului 3 al Legii 453 din 12 noiembrie 2004, printre sițuatiile care impun starea de urgență se află și „iminența producerii ori producerea unor calamități care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre”. Nu s-a produs în România o calamitate? Firește că da. Pentru a-și justifica însă refuzul, Traian Băsescu a falsificat pur și simplu, în intervenția sa, Legea din 2004. Domnia sa a declarat că legea se referă doar la „situațiile de pericol la adresa securității naționale, cînd statul de drept sau instituții ale statului sînt în pericol, cînd există perturbări grave în sistemul democratic”. Dintr-un condei, șeful statului a scos din lege paragraful b al articolului 3. b) Atacarea presei. Ca și în cazul crizei ostaticilor, președintele s-a simțit deranjat de eforturile presei de a dezvălui și alt adevăr decît cel al domniei sale. Drept urmare, presa a fost acuzată că isterizează populația. Mai mult, la reuniunea de la Palatul Victoria, președintele a cerut înalților funcționari să nu ia în seamă criticile presei, deoarece ele vin de la niște fețe rujate, descinse direct de la coafor. Un gest bădărănesc pentru care dacă nu președintele, atunci măcar bărbatul Traian Băsescu ar trebui să-și ceară scuze. c) Cinismul politicianist. Referindu-se la prioritățile instituțiilor statului, Traian Băsescu a cerut ca ajutoarele pentru refacerea gospodăriilor să fie puse pe ultimul loc, precizînd, „dacă vom avea resurse”. Se înțelege ce înseamnă în practică o asemenea indicație. Åži așa, după trecerea apelor, așa cum s-a văzut din experiența Banatului, sinistrații sînt lăsați de izbeliște. Acum, autoritățile au patalama la mînă să nu se mai ocupe de nimic. Cum se explică poziția, efortul lui Traian Băsescu de a micșora pe cît posibil proporțiile dezastrului? Printr-un moment de proastă inspirație? Printr-o cumpănă a personalității? Nici vorbă. Printr-un calcul politic ieftin. Data trecută, cînd au fost inundațiile din Banat, a tăcut pentru a avea posibilitatea să-l loveasca pe Călin Popescu Tăriceanu. Acum Traian Băsescu are un singur gînd: cum să declanșeze anticipate. Declararea stării de urgență, recunoașterea publică a adevăratelor proporții ale tragediei naționale ar fi făcut aproape imposibilă declanșarea anticipatelor. Ar fi fost destul de greu să se avînte într-o asemenea aventurî politicianistă după ce, tot el însuși ar fi declarat, țara a fost lovită de un dezastru. Falsificînd inundațiile pînă la a le reduce la o bagatelă supradimensionată de presă, adoptînd bășcălia ca atitudine față de drama a mii de români, Traian Băsescu a ținut să arate că nu e nici un motiv să nu se declanșeze anticipate. Scrutinul anticipat, gîndit să-i întărească puterile peste marginile Constituției, pare a merita totul. Åži subminarea autorității premierului, și slăbirea PNL, și aruncarea PD de la un pol la altul al scenei politice, și diversiunea cu ostaticii. Traian Băsescu e în stare să declanșeze anticipatele și dacă România ar deveni fund de mare. Cu domnul președinte pe mal și strigîd alegătorilor, cu mîna la tîmplă: Să înotați bine! (Articol preluat din cotidianul Jurnalul Național)
