Cu o zi înainte ca Traian Băsescu să fie validat de Curtea Constituțională, Ion Iliescu a semnat un Decret de grațiere numărînd, printre alții și pe Miron Cozma. Nimic deosebit în gestul președintelui în exercițiu. Åži în 1996, înainte de a pleca de la Cotroceni, domnia sa a semnat un Decret de grațiere. Îi putem presupune lui Ion Iliescu multe motive pentru grațierea lui Miron Cozma. Ar putea fi vorba, de exemplu, de transpunerea în viață a faimoasei sale teze a reconcilierii naționale, exersată și în cazul Regelui Mihai, dar mai ales în bunăvoința neobișnuită față de Traian Băsescu, unul dintre adversarii săi cei mai înverșunați. În 1996, cînd la Cotroceni a fost ales Emil Constantinescu, Ion Iliescu nu s-a apucat, ca în cazul lui Traian Băsescu, să-l inițieze în tainele președinției. Am putea pune gestul, ca să dăm un alt posibil motiv, pe seama unei remușcări tîrzii. În campania electorală din 1996, Ion Iliescu și PSD au cîștigat voturile celor din Valea Jiului cu făgăduiala de a-l elibera pe Miron Cozma. După venirea la putere, în stilul bravului politicianism românesc, făgăduiala a fost uitată. Åžtiind că nu va mai avea șansa să-și repare greșeala, Ion Iliescu a socotit că poate să-l grațieze acum. Moralicește, gestul e salutar. Președintele în exercițiu putea să-l lase pe Cozma în pușcărie. S-a gîndit însă are o obligație de viață. Sunt aproape sigur că Ion Iliescu n-a calculat semnificația gestului în plan politic. Adevărul e că nimeni nu s-a gîndit la reacția internă și internațională de o rară virulență. Din acest punct de vedere, Ion Iliescu trebuia executat la rece pentru incapacitatea de a sesiza o stare de spirit a opiniei publice. Ar fi fost de ajuns o denunțare a gafei pe tonuri mai mult sau mai puțin pamfletare. Între gestul de grațiere și scandalul stîrnit se așeză o diferență care necesită un efort de explicare. Ne va ușura acest efort un fapt. Într-una din cărțile de interviuri cu Corneliu Coposu, Seniorul povestește că după Revoluție s-a întîlnit cu directorul închisorii din Rîmnicu Sărat, altfel spus, cu unul dintre torționarii săi. Spre surprinderea multora, Corneliu Coposu declară că n-a simțit nevoia să se răzbune. Același sentiment l-am întîlnit în Memoriile altei victime a terorii comuniste: Ion Diaconescu. De unde se poate trage concluzia de înțelepciune că adevăratele victime au generozitatea de a nu se răzbuna pe călăi. Se confirmă acest adevăr și în cazul lui Miron Cozma. Marian Munteanu, cel bătut de mineri în 1990, arestat în numele lor, a susținut în aceste zile că morala creștină cere clemență și pentru călăi precum liderul minerilor. Se poate remarca astfel în tot scandalul produs că atacurile cele mai înverșunate împotriva lui Ion Iliescu au venit exact de la oameni care n-au fost victimele directe ale lui Miron Cozma. Asta înseamnă că nu Decretul de grațiere, ci iscălitorul a fost detonatorul scandalului. Dacă autorul gestului ar fi fost altul, ar fi ieșit, desigur, tărăboi. Nu însă de proporțiile celui de acum. Dincolo de alte posibile explicații ale urii provocate de Ion Iliescu (asocierea cu mineriadele, reînvierea talibanismului de tip CDR-ist, bătălia din interiorul PSD), se cuvine a lua în calcul și o posibilă reacție de respingere a intenției lui Ion Iliescu de a rămîne extrem de activ în viața politică. Domnia sa ar trebui să știe că în tran-ziție personalitățile nu-și pot permite o dominare prea agresivă și prea îndelungată a scenei publice. Sfîrșesc inevitabil prin a plictisi, ba chiar prin a stîrni ura. Disproporția dintre fapt și tărăboi e un semnal îngrijorător pentru Ion Iliescu. Dacă mai e politicianul de instinct pe care-l știm, atunci ar trebui să tragă unele concluzii.
