Focșăneanca Veta Manole, (80 ani), una dintre româncele care a fost încătușată și chiar a supraviețuit în lagărul de exterminare de la Auschwitz, s-a întîlnit, ieri, cu cei 12 militari germani ai „Batalionului 13 Recunoaștere, Vînători, Blindate” care s-au îngrijit, în ultimele două săptămîni, de cimitirele în care-și dorm somnul de vecii soldații căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial. Simpla revedere a ținutei militare germane a făcut-o pe focșăneancă să depene din amintirile tinereții sale zbuciumate. „Chiar ieri m-am plimbat prin cimitir (Cimitirul nemțesc din zona Bahne n.r.) să văd dacă nu cumva, printre cei îngropați aici, se află și iubitul și totodată tatăl fiicei mele Rodica (în vîrstă de 59 ani în prezent n.r.). M-am uitat pe toate pietrele de mormînt, dar nu se află aici…probabil că a murit pe la Buzău sau în alte zone”, ne-a spus de la bun început Veta Manole. Povestea de dragoste româno-germană a început în 1940, odată cu izbucnirea celei de-a doua conflagrații mondiale, pe cînd Veta Manole avea numai 16 ani. Tînăra și-a găsit repede de lucru, într-o unitate geermană de croitorie, aflată în Focșani,. După numai doi ani însă, unitatea s-a mutat în localitatea buzoiană Bobocu, astfel că focșăneanca a început să lucreze în secția de infirmerie. Cu această ocazie, Veta cunoaște un tînăr ofițer, originar din Austria, între cei doi înfiripîndu-se imediat, chiar între gloanțe și tranșee, dragostea. După război nu l-a mai văzut niciodată pe tatăl fiicei sale Data de 23 august 1944, ziua în care românii au întors armele împotriva Germaniei hitleriste, a însemnat despărțirea celor doi iubiți. Soarta a făcut ca unitatea în care se afla Veta, să se retragă, focșăneanca fiind luată și ea cu restul oamenilor și trimisă din zonă. Ca și cînd acest lucru nu ar fi fost de ajuns, trenul în care se afla românca a fost făcut „sită”, Veta Manole fiind împușcată la rîndu-i într-un picior. Rănită, focșăneanca a ajuns în lagărul de concentrare de la Auschwitz. „Am ajuns în camera de gazare și chiar mi s-a pus plăcuță cu număr (pentru identificarea fiecărui deținut n.r.), ca oricărui prizonier de război, căci asta eram și eu. Eram gravidă cu Willi, (ofițerul neamț n.r.), pentru ca în luna martie a anului 1945 să o nasc pe Rodica într-un alt lagăr, din orașul austriac Heidenreischstein, unde am muncit la o fabrică de ciorapi pentru armată. După război am revenit acasă, dar nu am mai aflat nimic despre tatăl ei”, ne-a spus Veta Manole, uitîndu-se în ochii albaștri și la trăsăturile germane ale fiicei sale. Nemții i-au intrat la inimă octogenarei Ziua de ieri a reprezentat pentru Veta prilejul unei noi revederi cu militarii germani, pe care i-a întîmpinat cum se cuvine. Delegația condusă de Elwin Helmann, reprezentantul Uniunii Populare Germane pentru îngrijirea mormintelor de război, formată din militari germani și colegii lor din cadrul UM 01270, au depus o coroană de flori la mormîntul ostașului german, prezenți fiind și doi preoți catolici, care au oficiat o slujbă de pomenire. Delegația germană a fost tratată mai apoi cu mîncăruri tradiționale românești, cei 12 militari primind și cîte un cadou din partea nostalgicei Veta Manole. La despărțire, nemții au mărturisit la unison că s-au simțit foarte bine în Vrancea, cu atît mai mult cu cît unul dintre ei, Adrian Blamstyak, are tatăl român. „Ne-am simțit extraordinar aici și pot spune că plecăm bucuroși acasă. Totodată ne încearcă și sentimente de regret, pentru că a fost un lucru inedit pentru noi să luăm parte la diverse acțiuni împreună cu militarii vrînceni. Dacă ni se va mai ivi ocazia, vom reveni cu plăcere”, ne-au declarat militarii germani.
