Ediția: Joi 20 iunie 2024. Nr. 6653
Ediția: Joi 20 iunie 2024. Nr. 6653

Naşterea Domnului. Tradiţii de Crăciun la români

foto: Biserica Nașterii Domnului, lăcaș de cult, monument de artă paleocreștină, din Betleem

Naşterea Domnului (întruparea Fiului lui Dumnezeu) este sărbătorită de Biserică la 25 decembrie (după calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (după calendarul iulian).

Mesia Hristos a venit pe pământ cu o fire străină de a Sa, adică cu fire omenească, în cetatea Betleemului (Beit Lehem – Casa pâinii).

Betleemul este un oraş din provincia Iudeea, aflat la o distanţă de aproximativ 7 km de Ierusalim şi la 750 m altitudine deasupra nivelului mării. În vechime se numea Efrata. Este oraşul natal al regelui David, iar profetul Miheia îl desemnează şi ca loc al naşterii lui Mesia: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia, 5, 1).

În Noul Testament, Betleemul este celebrat ca loc al naşterii Domnului nostru Iisus Hristos (Matei 2; Luca 2). Peştera care, după tradiţie, este locul unde a venit pe lume Iisus Hristos se află pe o colină din partea de est a oraşului. Sfinţii împăraţi Constantin şi mama sa Elena au înălţat aici în anul 330 o biserică, care ulterior a fost restaurată de împăratul Iustinian (527-565). Este cea mai veche biserică din Ţara Sfântă. Sub altarul acestui aşezământ se află peştera naşterii Domnului.

Naşterea Domnului Hristos s-a petrecut pe vremea regelui Irod cel Mare, care domnea peste Galileea (Nazaretul) şi Iudeea (unde era Betleemul). Amândouă regiunile făceau parte din Imperiului Roman şi erau guvernate de către un procurator. Imperiul era condus de Octavian Augustus (27 î.Hr-14 d.Hr), reorganizator al administraţiei şi armatei romane.

În vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, secolele IV-V, Naşterea Domnului era sărbătoare nouă: „Nu sunt încă zece ani de când ni s-a făcut cunoscută ziua aceasta. Dar însă, ca şi cum ne-ar fi fost predată de demult, de mulţi ani, aşa a înflorit prin osârdia voastră. Pentru aceasta nu va greşi nimeni numind-o împreună şi nouă şi veche. Nouă pentru că de curând ni s-a făcut cunoscută, iar veche şi de demult pentru că degrab s-a făcut vârstnică ca cele vechi şi a ajuns la aceiaşi măsură a vârstei cu acelea, precum răsadurile cele viteze şi de soi bun” (Cuvânt la Naşterea Mântuitorului, din ‘Omilii si cuvantari’ – www.ioanguradeaur.ro).

„Cele ce Patriarhii le plămădeau de demult, Proorocii le spuneau de mai înainte şi Drepţii doreau să le vadă (Mt. 13, 17), acestea s-au împlinit şi au luat sfârşit astăzi. Şi Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a petrecut împreună cu oameni (Varuh 3, 38)” (www.ioanguradeaur.ro).

Să ne bucurăm dar şi să ne veselim, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, căci dacă Ioan, Sfântul Ioan Botezătorul, fiind în pântecele maicii sale, Elisabeta, a săltat când a mers la ea Maica Domnului, cu mult mai mult noi trebuie să ne minunăm şi să ne bucurăm, dar mai ales să ne înspăimântăm de mărimea iconomiei care covârşeşte toată mintea, văzând pe Însuşi Mântuitorul nostru – Fiul lui Dumnezeu întrupat.

„Gândiţi-vă ce lucrare mare este a vedea soarele pogorându-se din cer, alergând pe pământ şi slobozind către toţi razele sale. Şi dacă s-ar fi întâmplat acestea la luminătorul cel simţitor pe toţi i-ar fi înspăimântat din cei care ar fi văzut, gândeşte-te acum ce lucru mare este a vedea Soarele Dreptăţii slobozind din trupul nostru razele Sale şi luminând sufletele noastre” (www.ioanguradeaur.ro).

„Care a fost pricina acestei pogorâri negrăite a lui Dumnezeu la neamul omenesc?”, se întreabă părintele Cleopa Ilie. „Cine a silit pe Cel nesilit să Se pogoare şi să vină la noi şi să Se facă asemenea nouă şi de noi atât de aproape?”.

Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură răspunde că dragostea, dragostea nemărginită a lui Dumnezeu a fost pricina pogorârii Sale la neamul omenesc. Acest adevăr, spune părintele Cleopa, ni-l arată Sfântul Evanghelist Ioan, care zice: „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). (surse: „Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţii de peste an”, arhimandrit Ilie Cleopa, 1996; „Arheologie Biblică”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, pr. prof. dr. Dumitru Abrudan, diac. prof. dr. Emilian Corniţescu, 1994; http://www.ioanguradeaur.ro)

 

Tradiţii de Ajun şi de Crăciun la români

 

Crăciunul este cea mai veselă, mai iubită şi mai aşteptată dintre toate sărbătorile populare şi creştineşti ale românilor. Această sărbătoare este însoţită, an de an, de multe tradiţii şi obiceiuri. În ziua de 25 decembrie creştinii sărbătoresc Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos.

Povestea naşterii lui Iisus şi a lui Moş Crăciun

La ceas de seară, Fecioara Maria şi soţul ei Iosif au ajuns în Bethleem. Simţind că i-a venit sorocul să nască, Maria i-a spus lui Iosif că trebuie să se oprească şi cei doi au bătut la o poartă, cea a lui Moş Ajun, cerându-i găzduire. Moş Ajun i-a trimis la fratele său mai mare şi mai bogat, Moş Crăciun, conform volumului „Cartea de Crăciun” de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997).

El nu a vrut să-i primească, dar Crăciuneasa – soţia lui Moş Crăciun – era o femeie bună la suflet, aşa că i-a oferit adăpost Maicii Domnului, însă nu în casă, pentru că se temea de mânia lui Moş Crăciun, ci în grajdul animalelor. Acolo l-a născut Fecioara Maria pe Iisus.

Când Moş Crăciun a aflat că soţia lui i-a adăpostit pe Maria şi Iosif, s-a supărat şi i-a tăiat mâinile soţiei. Dar Fecioara Maria a făcut o minune – a pus mâinile Crăciunesei la loc, a suflat peste ele şi mâinile s-au lipit. Uimit, Moş Crăciun a văzut şi a înţeles minunea, aflând, la venirea magilor, că în grajdul său s-a născut Domnul Iisus. El s-a căit şi a cerut iertare lui Dumnezeu. Astfel, Moş Crăciun a devenit primul creştin şi sfântul cel mai bătrân – soţul femeii care a moşit-o pe Fecioara Maria, el devenind un om blajin, plin de bunătate şi de compasiune. De atunci, sărbătoarea Crăciunului e însoţită de colinde şi mesele rituale.

Crăciunul este numit şi sărbătoarea familiei, fiind ocazia când se reunesc bunici, părinţi, fraţi, copii şi nepoţi, îşi fac unii altora daruri, se bucură de clipele petrecute împreună în jurul mesei de sărbătoare, cu credinţa că prin cinstirea acestei sărbători vor avea un an mai bogat.

Tradiţia legată de Moş Crăciun, care împarte daruri copiilor cuminţi în noaptea de 24 spre 25 decembrie, a apărut în secolul al IX-lea. Imaginea lui este cea a unui bătrân îmbrăcat într-un costum roşu cu blăniţă albă pe margini, purtând cizme negre şi căciulă roşie şi având o barbă mare şi albă.

Simbolurile Crăciunului

Colindele – Tradiţia colindelor însoţeşte sărbătoarea Crăciunului an de an şi este foarte veche. Cete de colindători merg din casă în casă, transmiţând prin texte cântate sau strigate, prin măşti, dansuri, urări de bine la casele oamenilor, cântând „Bună dimineaţa la Moş Ajun!”. Dacă gazda le deschide, colindătorii primesc nuci, covrigi, colaci, mere sau bani. În zonele rurale, cetele de colindători merg pe uliţele satelor cântând „Noi umblăm să colindăm”. În unele zone ale ţării se păstrează tradiţia ca tinerii care colindă să fie îmbrăcaţi în costume populare, se arată în cartea „Sărbători şi obiceiuri româneşti” de Ion Ghinoiu (Editura Elion, 2002).

Unul dintre cele mai cunoscute colinde este cel care redă momentul ivirii stelei care i-a călăuzit pe cei trei magi – „Steaua sus răsare”. La fel de cunoscute sunt şi colindele „Trei păstori se întâlniră”, „O, ce veste minunată”, „În oraşul Viflaim”. Un alt obicei de Crăciun, foarte cunoscut, este umblatul cu capra. Acesta ţine, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Capra este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu lăutari, care acompaniază dansul caprei, iar aceasta sare, se roteşte şi se apleacă, în acelaşi timp clămpănind ritmic din fălcile de lemn, menţionează volumul „Cartea de Crăciun” de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997).

Primul colind care se cântă în Ajunul Crăciunului este cel prin care colindătorii aduc vestea naşterii lui Hristos: „Sculaţi, sculaţi, boieri mari/ Florile dalbe/ Sculaţi, voi, români plugari/ Că vă vin colindători/ Noaptea pe la cântători/ Şi v-aduc un Dumnezeu/ Să vă mântuie de rău/ Un Dumnezeu nou născut”. Când colindătorii termină de cântat la fereastră, gazda îi invită în casă şi le oferă colaci, mere şi nuci, precizează volumul „Cartea de Crăciun”.

Bradul – În ţara noastră, primul brad împodobit de Crăciun a fost la palatul lui Carol I, domnitor (10 mai 1866 – 10 mai 1881) şi rege (10 mai 1881 – 27 septembrie 1914) al României, potrivit site-ului http://stiri.tvr.ro/. În Palatul Regal de pe Calea Victoriei, în noaptea de Crăciun, invitaţii de seamă sosiţi la palat împodobeau bradul cântând colinde. În prezent, împodobirea bradului de Crăciun a devenit una dintre cele mai iubite tradiţii atât în mediul urban, cât şi în mediul rural.

Vâscul – Pe lângă bradul împodobit de sărbătoare, vâscul e prezent în orice casă în perioada Crăciunului şi a Anului Nou. În mitologiile europene, vâscul are un loc cu totul aparte, fiind considerat o plantă magică, simbol al curăţeniei spirituale, al libertăţii şi armoniei, semn de bun augur al dragostei, apărător şi protector al casei şi al familiei, notează volumul „Cartea de Crăciun” de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997). În ajunul Crăciunului, oamenii îşi împodobesc casele cu vâsc ca simbol al bucuriei şi pentru pacea sufletească.

Floarea Crăciunului – Pe lângă brad, un alt simbol al Crăciunului este floarea numită „Crăciuniţă” sau ”Steaua Crăciunului”. Ea poartă denumirea ştiinţifică Euphorbia Pulcherrima sau Poinsettia şi este cea mai spectaculoasă specie din genul ”Euphorbia”. Cultivarea şi popularizarea sa a început în anii ’60, iar în scurt timp planta a devenit nelipsită în decorurile de Crăciun.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

You cannot copy content of this page

× Ai o stire interesanta?