GALERIE FOTO: O sâmbătă cu Alexandru Vlahuță și Kwisatz Haderach

0
508

Ce a fost mai întâi? Un miros de frunze galbene, portocalii, arămii, căzute pe asfalt, plouate doar puțin, strivite de roți. M-am trezit spre sfârșit de octombrie cu toamna în nări, un fel de mirodenie ce mă purta printre vii culese, printre gutui căzute pe la porți, printre dealuri cu cer pictat de Kwisatz Haderach dintr-o aruncare de pensulă.

Cine naiba mai e și Kwisatz Haderach ăsta?, v-ați putea întreba, tot văzând că-l pomenesc. E Salvatorul. E Mesia, pe care orice religie îl dorește, îl așteaptă, îl caută și, la final, îl dăruiește oamenilor. E Miracolul, care ne va salva de noi și de alții. E Tătucul, care ne va învăța ce e bine și ce e rău. E făurit de Maicile Bene Gesserit în romanul Dune.

Așadar, americanii au simțit nevoia să ecranizeze din nou Dune, saga lui Frank Herbert, după încercarea lui David Lynch (regizorul serialului Twin Peaks), din 1984. Nu mi-a displăcut varianta lui Lynch, deși pare a fi unanim acceptată ideea că a fost un eșec. Am fost sâmbătă seara să văd, la Happy Cinema din Focșani Mall, varianta regizorului Denis Villeneuve, după ce citisem niște cronici deloc pozitive. Am zis că ce-o fi, o fi; oricum, eram cu copiii, se potriveau niște desene animate. Dar n-a fost deloc așa! Mi-a plăcut! Mi-a plăcut și mai vreau! Mi-au plăcut întunericul, lumina, deșertul, Glasul, navele, dragostea, trădarea, viziunile, uneltirile, timpul, spațiul, imensitatea, șoarecele (Muad’dib), viermii, Paul Atreides (Muad’dib, Lisan al-Gaib, Kwisatz Haderach), puterea, fragilitatea, infinitul, clipa, lupta cu alții și cu sine.

Cu câteva ore înainte, soarele lumina cer, șosea, frunze. La Dragosloveni, stejarul cât o galaxie, sprijinea cerul deasupra casei în care cu zeci și zeci de ani în urmă, Ion Luca Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea și Alexandru Vlahuță se întâlneau, beau cafele și deplângeau, mă gândesc, soarta acestui popor, locuitor într-o țară bogată, dar parcă blestemat să ceară mereu de la alții ceea ce e de drept al lui, blestemat să ceară pământ, blestemat să se răscoale și să piardă, blestemat să pribegească, blestemat să spună că sabia nu taie capul plecat și să se resemneze sub zodia Mioriței.

Tablouri, fotografii, cărți, mobilier sculptat, călimări, o mașină de scris stau împietrite în timp, martore ale pribegiei lui Vlahuță în timpul Primului Război Mondial, ale grijilor, râsetelor, rugăciunilor din firida cu icoane și cărți bisericești, ale saloanelor literare cu oameni tobă de carte, bântuiți de întrebări ale căror răspunsuri, deși știute, nu le puteau transcrie. Unde sunt toate? Unde-s versurile țâșnite din prea-plinul talentului și al mustului înăsprit? Unde-s replicile usturătoare dintre prieteni literați? Unde-s serile pe terasă, cu cântece vesele? Unde-s glasurile fetelor care țeseau la războiul doamnei Ruxandra Vlahuță?

Fremenii erau băștinașii de pe planeta Arrakis. Ființe mult mai bine înarmate, cu armate puternice și mașinării de luptă, veneau și le luau „mirodenia”, cea mai de preț resursă din Univers. Nu aveau ce face. Nu puteau decât să se supună și să ducă un război de gherilă, pe care nu-l câștigau. Noroc cu Paul Atreides, cel care, nu-i așa, ca oricare alt Super Erou, ca oricare alt Mesia, era promisiunea eliberării. Un Supra Om împotriva unui Imperiu. Adică, erau și fremenii oameni. Din ascunzătorile lor subterane, vedeau că singura salvare nu erau ei înșiși, ci marele EL.

Mă întreb: când va renunța omenirea la această păguboasă paradigmă?

Dar, filmul mi-a plăcut. Și România rămâne pitorească.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here