Iunie 2020. Bănuiesc o hernie inghinală ca fiind vinovată de disconfortul resimțit în partea stângă, aproape de stinghia piciorului. Relațiile soției, veche pacientă a Spitalului Universitar de Urgență București, mă ajută să ajung la consult acolo, la Chirurgie. Doctorul, un tânăr să-l pui la rană, mă consultă și-mi propune să revin peste ceva timp. Atunci când va găsi o fereastră în programul său de operații. O găsește, mă cheamă pentru internare. Ghinion, însă! Cu o zi înainte să ajung la spital își intră în rol coronavirusul. Spitatul este închis! Sun eu ori sună doctorul din trei în trei luni. Nimic nou! Carcalacul zice nu și nu.
Până în iulie 2021. Când lumea poate respira ceva mai în voie. Și când doctorul, de să-l pui la rană, calm, deschis, senin, mă cheamă din nou la operație. De această dată am noroc! E și loc, este și timp pentru hernia mea inghinală care între timp s-a mai mărit. Nu atât cât să devină periculoasă, dar nici să-mi dea motive de liniște. Cu vaccinurile făcute tocmai pentru a putea fi primit în spital, socotisem, dar nimeni nu m-a întrebat de ele, cu test Covid negativ constatat în spital, sunt internat. La salonul 26, în altă aripă decât cea în care se află pacienții doctorului ce inspiră liniște, încredere.
Aflu că am doctorul meu!
În salon, ca un pui stingher. Pentru colegii de salon vin doctorii, asistentele, trimiși ai doctorilor. La mine, la început, nimeni. Apoi, surpriză. Vine doctorul cel pe care să-l pui la rană. Vorbește cu mine despre sănătatea mea, despre ce-i de făcut. E vineri și-mi spune că luni dimineața mă operează. Și că începând de duminică va trebui să am un program de mese care să se oprească la opt seara. Iar ultima înghițitură de apă, la zece seara. Îl asigur că sunt un pacient disciplinat, după care pleacă în treburile sale de chirurg – știam de la soție – foarte bun! Colegii de salon – pacienții sunt o specie specială – au urmărit vorbirea noastră, l-au studiat pe doctor și au proclamat: domnule, doctorul dumitale este extraordinar. Îl vedeau și ascultau pentru prima oară. Am aflat, deci, că am doctoral meu care este altfel decât se așteptau ei să fie. Ei, care avuseseră experiențe lungi și dure prin spitale.
Operație amânată!
S-a făcut luni dimineața. Ziua programatei operații. Merg la un fel de duș ritualic, înainte de intrarea în sală. Aștept o oră, două, trei. Nu se mișcă nimic în ce mă privește. Pe la ora prânzului vine doctorul meu, cu o pală de roșeață pe față, și-mi cere iertare că nu mă poate opera și că rămâne pe marți. Să-l iert că am fost amânat din cauza unei urgențe. Stabilim cum să procedez pentru a doua zi și pleacă. Colegii de salon, pacienții, specie specială de oameni, cu simțurile mai ascuțite decât de obicei, ușor iritați de căldura toropitoare din salonul din care nu este voie să iasă, care caută răspunsuri despre ce, cât și cum, decid: om de mare cumsecădenie! Cum adică, vine și cere iertare că nu te-a putut opera? A venit personal, nu a trimis o asistentă, un rezident… Și-a făcut timp special pentru asta. Și nici nu ești în aripa lui, să zici că a trecut într-un fel de vizită pe acolo! El doctorul cu vorba și chipul ca un balsam. Liniștitor.
Marți, 13 iulie, zi de operație!
Și marți și 13. Zi cu ghinion ar spune mulți. Știu doar că e marți. 13? Parcă! Pe la 11:00, sunt însoțit la sală. Mă dezbrac de pijamale, îmbrac costumul special al candidatului la operație și ajung pe masa în jurul căreia, ca într-o secție de montaj dintr-o uzină se mișcă medici, asistente care pun diverse lucruri pe corpul meu. Mă uit în jur să-l văd pe doctorul cu privirea ca un balsam. Nu-i! Ba da! E într-o zonă în care-i doar el. Îl văd senin, calm, nu privește spre mine. Liniștea lui mi se transmite. Îmi întind mâinile ca într-o răstignire. Cineva le leagă. Așa-i procedura. Gândul nu mă duce nici blasfemiator, nici în legătură cu tâlharul. E pe-acolo, însă.
Înainte de a urca pe masă semnasem o declarație pe propria răspundere. Știam ce înseamnă, dar nu-mi fac probleme. Doctorița anestezistă, o altă fațetă a liniștii, mă întreabă ceva, cred că dacă mă simt bine. Mai privesc o dată spre chirurg. Tot senin. Senin și eu răspund că da. Răstignit, dar senin. Simt că o să fie bine. Mască. Zâmbesc. Și nu mai sunt. E-un semn de întrebare sau un zâmbet tot ce sunt. Mă trezesc la reanimare. Sunt! În jurul meu, mulți operați și mult mai mulți medici? asistente? care încearcă să-i readucă la realitate. Careva dintre ei observă că am cea mai luminosă față dintre cei ieșiți din operație. Am seninătatea, poate zâmbetul cu care am trecut în inconștiența de dinainte de operație. Urmează salonul, dureri, și ce dureri, vizitele repetate, liniștitoare ale doctorului meu, plecarea acasă, la a patra zi de la operație. ”Se externează în curs de vindecare chirurgicală”, scrie pe scrisoarea medicală cu care am ieșit din spital.
Un nume pentru Doctorul meu!
Parafrazându-l pe Marin Sorescu: pentru ca toate acestea să poarte un nume, îl voi spune – Cătălin Viorel Lutic, medic specialist chirurgie generală, împreună cu excepționala sa echipă, întregită cu medicul primar anestezist Raluca Petre și medicul specialist chirurgie generală Laura Dima, aflați într-un alt fel de linie I decât cea intens mediatizată în prea lungul an pandemic!
