Într-o seară de sâmbătă, am fost invitați să luăm parte la o clacă tradițională, organizată de Georgeta Turturică, din satul Poienița, comuna Dumitrești. Încep prin a vă spune că am plecat spre Poienița destul de sceptică și sincer, nu mă așteptam să fiu atât de încântată de tot ceea ce am văzut și aflat. Pe drum, până să ajungem acolo, îmi închipuiam că voi întâlni câteva bătrânele plictisite și obosite, care nu fac altceva decât să bârfească vecinii, că deh….bârfa e mereu la modă, mai ales în mediul rural. Așa că nu eram entuziasmată deloc. Ajunși la locul unde am fost invitați, doamna Georgeta Turturică ne-a întâmpinat în casa dumneaei cu un salut călduros de bun venit și am fost poftiți înăuntru. În una din camerele casei, era mare forfotă și veselie. Erau bătrânele din sat, care croșetau cu o rapiditate uimitoare, doamne mai tinere, care din când în când mai trăgeau cu ochiul la bătrâne, să mai fure câte ceva din arta croșetatului, și copii îmbrăcați în straie populare, veseli și luminoși. Dintr-odată, parcă eram în alt tărâm. Unul al vremurilor pe care doar mi-l închipuiam și nu credeam că ar fi fost adevărat. Unul al filmelor alb-negru, sau un tărâm al poveștilor din copilărie.
Spațiul acela atât de mic și parcă neîncăpător pentru atâtea persoane…veselia, glumele, poveștile femeilor ce croșetau ciorapi de lână emanau energie pozitivă. Emanau miros de copilărie, aducere aminte de bunicii pe care i-am pierdut. Totuși, copiii prezenți te aduceau în realitate. Erau ca o ciupitură de piele care îți spunea că totul e real și se întâmplă atunci. Copiii aceia pe mine m-au impresionat enorm. Au lăsat la o parte telefoanele și tabletele, activitățile lor specifice vârstei și au venit să le cânte femeilor, care erau ba vecine, ba bunici, să le danseze și să le încânte cu tinerețea lor.
Dacă te așezai în mijlocul camerei, tabloul văzut cu proprii ochi, era ca o antiteză. În dreapta, bătrânele satului cu fețele ridate, cu ochii plânși de singurătate, de dor, de durerile bătrâneții….iar în stânga, unde erau copiii, vedeai frumusețe, speranță, încredere și viitor. Tot acest tablou pe care încerc să vi-l expun prin cuvinte, eu l-am „pictat“ doar cu o privire de jur împrejur, că de fapt, imediat cum am pășit în cameră, doamna Georgeta Turturică a început să-mi prezinte atât locul, dar și să-mi expună motivul întâlnirii. Mi-a spus că este o clacă, unde, puținele femei care au mai rămas în sat, se strâng uneori, atunci când au timp și desfășoară diferite activități. De exemplu, în acea seară, făceau ciorapi de lână, pe care au în plan să îi doneze unor măicuțe nevoiașe. Foarte entuziasmată, mi i-a prezentat pe tinerii care, din punctul dumneaei de vedere, iubesc tradițiile, folclorul și speră ca ei să ducă mai departe atât tradițiile satului, cât și pe cele moștenite fiecare de la părinți.
De la dumneaei am aflat că pe vremuri, claca avea rol social, acela de muncă voluntară, între vecini, cu caracter de reciprocitate și care se făcea în general pentru muncile câmpului, pentru construcţii şi, între femei, pentru treburile gospodăreşti, terminându-se de obicei printr-o petrecere, cu băuturi şi jocuri de societate, specifice zonei și un rol educativ, deoarece părinții își aduceau copiii și astfel ei puteau vedea și învăța. „În seara aceasta, ne-am prezentat la clacă, adică o șezătoare, dar folosim termenul acesta de clacă. Tradiționala clacă era cea depănușat porumb, sau iarna, cu lucrul manual. Claca avea două funcții. Una socială, de într-ajutorare, de lucru în echipă și una educativă, pentru că părinții își luau și copiii la clacă și automat și ei învățau și vedeau ce fac părinții. În această seară, este chiar o clacă, și pe jos, pe covor avem câteva modele de botoși pe care ne-am propus să-i donăm. Cu rezultatul muncii noastre, vrem să mergem undeva la o mănăstire, să le donăm unor măicuțe nevoiașe. Sunt modele diferite și ne-am propus să învățăm și tânăra generație, pentru că acum, lucrul de mână este poveste veche și nu aș vrea să uităm și nu aș vrea ca Poienița să dispară așa ca un sat îmbătrânit. Pot spune că Poienița este un sat binecuvântat, pentru că au rămas câteva familii de tineri, au copii și toți sunt deschiși către tradițional, către folclor. Tinerii prezenți în seara asta au dorit să facă o surpriză bunicilor, vecinelor“, a spus doamna Georgeta Turturică.
La vorbă cu bătrânele satului
Una din bătrânele prezente la clacă, văzându-i pe cei mici cum cântă și dansează, și-a adus aminte de tinerețe și ne-a povestit că pe vremuri, când se făcea o clacă în sat, era distracție mare, dansau și cei tineri și cei bătrâni. Venind vorba de tineret, tanti Aurelia a ținut să sublinieze că, după părerea ei, în ziua de azi, tineretul nu mai știe să se distreze și chiar dacă sunt vremurile mai ușoare, lumea o duce mai rău. „Seara asta îmi aduce aminte de tinerețe. Aș fi jucat și eu la horă. Pe vremuri, era frumos la clacă, ne distram, am fost cu echipa de dansuri și la Ploiești, și la Râmnic, peste tot. Atunci, se distra tineretul, acum nu. Ne întâlneam ba la căminul cultural, ba pe la vecini și jucam până la ziuă, toți. Întâlnirile noastre aici, eu le văd de bine, dar parte din lume spune că noi suntem bătrâni și ar trebui să stăm acasă. Chiar dacă au fost vremurile mai grele, parcă tot a fost mai bine“, a spus Aurelia Vlăsceanu, în vârstă de 83 de ani.
Doamna Fănica lucra de zor la un pulover…și lucra cu spor și cu drag, pentru că se simte bine când vine la clacă, pentru că mai uită din necazurile ce le are. Își amintește că în tinerețe, când se ducea la clacă, pe lângă muncile pe care le făcea, se și distra, cânta și dansa. „Lucrez un pulover. Durează cam 2 săptămâni să-l termin, dar depinde și de cum stau de el. Dacă mai fac și altceva, durează mai mult, dacă mă ocup doar de el, mai puțin. Când eram tânără și mă duceam la clacă, curățam porumb sau lucram, se cânta, se juca. Întâlnirile noastre aici, ne fac să mai uităm necazurile, mai ne luăm cu vorba, mai glumim“, a spus Fănica Jipianu, 75 de ani.
„Am trecut dealul la Poienița, de frică să nu scap omul”
Că tot se apropie Dragobetele, ziua îndrăgostiților la români, doamna Elena ne-a oferit o lecție de viață. Și anume, când iubești pe cineva, te duci oriunde după iubire și faci orice îți stă în putință să fii alături de perechea ta. Așa a făcut dumneaei. Și-a cunoscut soțul când avea 17 ani, la horă, și a fugit cu el, fără acordul părinților. Ba chiar nici nu le-a spus. După două săptămâni, când părinții au aflat și le-a trecut supărarea, s-a dus acasă cu iubirea vieții sale și nici că i-a mai dat drumul. A venit de la Lăstuni, la Poienița, din iubire. Revenind la clacă, își amintește că pe vremuri la clacă se făcea și treabă, dar se și distra lumea, mai și bea, mai și mânca. „Am fost la clacă la depănușat de păpușoi. M-am măritat de la 17 ani, că îmi era frică să nu-l scap. Iaca l-am prins și nu l-am mai lăsat. Mergeam pe la vecini la depănat de porumbi. Se bea țuică, vin, mâncam gogoși, porumb, de toate ne dădea. Râdeam, glumeam. Eu de fel sunt de la Lăstuni, dar am trecut dealul la Poienița, de frică să nu scap omul. Le-am povestit și lor cum era pe timpuri. Atunci, nu era curent și vedeam la lampă. Nu la clacă ne îndrăgosteam, ci la hore. De acolo am fugit cu omul. Părinții nu au știut, s-au supărat, dar după două săptămâni le-a trecut supărarea, ne-au rugat să ne ducem acasă și ne-am împăcat. Atunci nunțile durau 3 zile“, povestește Elena Enache, 68 de ani.
Tanti Marița stătea și asculta cele spuse de doamna Elena, legat de povestea sa de dragoste și atunci când am venit lângă ea să stăm de vorbă, mi-a descris ziua nunții sale. De fapt zilele, că pe vremuri, nunțile țineau 3 zile și 3 nopți, ca-n basme. Sâmbătă seara au bătut brazii la ginerică, duminică au făcut cununia civilă și cea religioasă, apoi luni, au făcut rachiul la nași acasă. Acolo s-au dus cu lăutarul după ei și de fapt petrecerea a ținut până marți. De sâmbătă până marți. În tinerețe nu prea a fost la clacă, dar acum, mai spre bătrânețe, se bucură să ia parte la astfel de obiceiuri. „Nunta mea a început de sâmbătă seara, s-a făcut bradul la ginerică, duminică la nuntă, la cununie, apoi, care voiau să stea la masă seara, stăteau la mese și luni se făcea rachiul. Ne duceam la naș. Mireasa cu ginerică și lăutarii mergeau la nași. Acolo se strângea lume și veneau la căminul cultural și se punea masa. Tocmai marți, pe la 10, 11 se termina tot. Atunci pleca și muzica. În tinerețe nu prea am fost la clacă, că noi am fost mai rezervați așa, dar iată că acum ne întoarcem la vechile obiceiuri. Eu am plecat de la 19 ani, cu înțelegere, cu logodnă“ , a mărturisit Marița Turturică, 68 de ani.
La final, atât tinerii cât și bătrânele s-au prins în horă, dansând care de care mai iute, aducându-și aminte de vremurile tinereții lor, iar copiii învățând pașii de dans de la bătrâne.
