Fiecare dintre noi are temeri și trăiri, mie, spre exemplu, îmi este teamă de oamenii mici, care se cred mari…
Mă trezesc zilnic cu gânduri senine, mă bucur de cățel, de iarba verde plină de roua dimineții, de copil, de cafea… și totul are un sens până ies pe străzile orașului.
Fiind un oraș mic, un oraș cumva pitoresc pentru sufletul meu, un oraș care deși nu oferă multe, eu îl numesc acasă… te întrebi ce ar putea să te supere, ce ar putea să anuleze mângâierea ierbii umede, din zori dimineții. Străzile, traficul, zgomotul, griul blocurilor?! Răspunsul este nu! Noi, oamenii ne facem rău unii celorlalți fără nici un regret, la ANAF țipăm, la primărie țipăm, la bancă țipăm, la piață țipăm. Oare eram nervoși când am plecat de acasă sau nu? Adunăm frustrări, trăiri, nemulțumiri pe care ni le vărsam pe unde apucăm. Dacă doamna de la ghișeu zâmbește, nu înțelegem ce i se pare amuzant, dacă este serioasă, îi punem ecuson cu scorpie și acritură. Ne punem la somn obosiți și ne trezim și mai obosiți, căutăm orice ca să refulăm, căutam în oricine ne iese în cale un vinovat pentru nemulțumirile noastre, pentru neajunsurile noastre și pentru tot ce nu avem curajul și tăria să facem mai bine.
Suntem o țară cu o populație îmbătrânită de rate la bănci pentru case, de rate pentru electrocasnice, de rate pentru mașină…le avem pe toate dar ne lipsește fericirea, ne lipsește liniștea de a lua orașul la pas și a ne bucura de culorile toamnei, de bucuria copiilor care încă aleargă a vacanță, de liniștea unui om sănătos. Întâlnim zilnic oameni, care deși aparent sunt bine, sunt triști, sunt îngândurați și mai zâmbesc doar în pozele de concediu. În rest e alergătură, e stres, sunt planuri, dar ne lipsește viața, pe ea ar trebui să o trăim, pentru ea ar trebui să muncim, vom pleca fără să luam nimic…iar până la plecare nu avem nimic.
Oare bunicii noștri cum puteau fi fericiți cu puțin, cu mai puțin? Oare cum puteau să facă din nimic o masă îmbelșugată pentru prieteni? Oare cum puteau să zâmbească de fiecare dată când le trecea pragul o rudă, un copil, un nepot? Oare pentru că nu existau Instagram, Facebook și restul? Oare pentru că bucatele gătite erau doar pentru cei ai casei și nu trebuiau să dea bine în poza de Instagram? Oare pentru că se bucurau unii de alții și nu așteptau tag la poze? Oare pentru că vorbeau vrute și nevrute și nu epuizau nicicând subiectele de conversație?! Sau oare totul era mai simplu și doar trăiau.
Oare noi unde greșim? Unde ne îndreaptăm și când o să ne mai bucurăm? Astăzi ne este certitudine, mâine ne este doar speranța, poate învățăm să mai trăim și pentru noi, doar pentru noi și nu pentru un tablou în a cărei ramă nu încăpem….
