Copilăria este magică, adevarata fericire o descoperi în copilărie, adevărata puritate se regăsește pe chipul și în privirea unui copil… oare?! Oare putem înșira asemenea cuvinte mărețe fără să cunoaștem toți copiii acestei țări, oare putem să fim atât de naivi și să ne mințim, spunând că toți copiii sunt fericiți?! Un copil abandonat de mamă, un copil care nu are ce mânca, un copil care nu are cu ce se încalța, un copil care în 2018 nu știe cum arată o banală pizza, știe oare cum arată fericirea?!
Cazul familiei Enache mi-a fost prezentat de Nicoleta, iar în urma discuției cu ea am promis că voi merge să îi cunosc…
Am plecat către Vasilică, Alexandru, Elena și Nicușor cum plec de fiecare dată, cu emoții și cumva cu teama de a-i cunoaște, niciodată nu am putut privi un copil și să îi spun că va fi bine, când nu am știut cum să fac să fie bine. Știți care este cumva avantajul nostru, al celor care mergem să îi descoperim și să le povestim viața mai departe? Cei născuți în familii defavorizate nu mai așteaptă nimic. Doar își trăiesc copilăria, cu parizer, apă și speranță!
Am mers împreună cu Nicoleta, ea îi cunoștea, ea îi mai vizitase, așteptau cuminți să se întoarcă tatăl din sat. Era plecat să aducă apă, deși comuna are sistem de apă curentă potabilă, dar ei nu fac parte din categoria celor înstăriți, tatăl lor aduce apa de la singura fântână care a mai rămas în sat… cară cu bidoanele pentru mâncare, pentru spălat, pentru orice….
Alexandru este un copil de 10 ani, brunet cu ochii negri și privirea tristă. El a terminat clasa a lll-a cu BINE, învață bine, ajută la treburile gospodărești și este capul familiei când tatăl și fratele lui sunt plecați la spital, pentru controalele periodice ale lui Vasilică. E o mogâldeață cu ochii negri și mari, tânjește după multe, după foarte multe. Astăzi am reușit să îi alin doar una dintre dorințe, să-l îmbrățisez tare de tot și să-l țin la pieptul meu, cât de mult mi-a dat el voie…
Elena… Elena este o copilă gingașă, cu privire jucăușă, cu ochii mereu după alte ghidușii, este încă la vârsta în care crede în basme și povești cu zâne, încă nu înțelege tot ce li se întâmplă. Ea încă se bucură de copilărie, se joacă alături de frățiorul ei Nicușor, mezinul familiei, care are doar 5 anișori și o veselie de nedescris.
Vine și nea Ioan. Își cere scuze că este murdar și ud, fusese după apă prin ploaie, îi oferim răgaz să se schimbe. Se așează lângă Alexandru și oftează. Îl întreb cumva rușinată, cum se descurcă cu 4 copii, singur și îmi răspunde:
„Au nevoie de mine, au nevoie să nu îi despart, mama lor a plecat în august 2016, acum 2 ani… de atunci nu s-a mai întors, ne-am mai văzut prin săli de judecată. Pentru divorț, pentru stabilirea pensiei alimentare, ea nu i-a vrut, singura ei cerere în instanță a fost să plătească o pensie alimentară mai mică. Asta a obținut, dar nu o plătește nici pe aia. Au venit și cei de la asistență socială, le-am zis că eu nu îmi despart copiii, voi munci câte zile voi avea, pentru a crește împreună, pentru a se avea unul pe altul, nu îi voi abandona într-un cămin de stat.”
Insist totuși cu întrebarea, cum se descurcă… i se pare cumva prostească întrebarea mea, dar nea Ioan este un om cu mult bun simț, cum și-a educat și copiii, nu vrea să mă supere și îmi răspunde… : „mă trezesc spre dimineață, pe la 2-3 și până plec la muncă fac mâncare, spăl rufe și după îi trezesc pe ei, îi pregătesc de școală, de grădiniță și ne vedem fiecare rostul de peste zi.
E greu, dar când mă întorc de la muncă, ei aleargă pe alee să vină la mine, îmi dau iar viața, viața aia care parcă se mai stinge câte puțin de la o zi la alta.”
E o căsuță micuță, albastră, cu ferestre sărăcioase, dar pline de iubire.
Nea Ioan muncește cu ziua, deocamdată mai are ajutor social din partea primăriei, 520 lei, iar acum a depus și dosarul pentru alocația copiilor, după cum spune dumnealui: „alocația o lua mama, acum după ultima hotărâre de la tribunal din martie 2018, am depus dosarul, copiii sunt crescuți de mine, ea nici nu e în țară… de ce să primească ea alocația?”.
Îmi povestește că nu e mereu ușor, îmi povestește că de multe ori se chinuie să facă din ceva mâncare: „am cumpărat doi purcei, anul trecut, mă întrebau ce gust are șoriciul, am zis să știe și ei, îi cresc pe aici pe lângă gospodărie, cresc și copiii, cresc și purceii, ușor, ușor”. Astăzi se pregătea să facă un compot de cireșe, a mai făcut 50 de borcane, din fructele pe care le are prin curte.
De ce au nevoie? De multe, enorm de multe, dar în primul rând să simtă că nu sunt singuri, că noi putem fi umărul lor, atunci când nu au unde plânge.
Au nevoie de apă curentă, au nevoie de o mașină de spălat, de un pat, de hrană și de haine. Iubire au, are nea Ioan pentru toți, au ei, sunt un munte de iubire, dragoste reciprocă, sprijin și înțelegere. Ar trebui să ne fie exemplu, de „așa DA”. Atunci când noi, mamele de la oraș, ne plângem că nu mai putem, nea Ioan poate, Vasilică poate, Alexandru poate, ei toți sunt o familie care pot duce greutățile vieții împreună. Iar noi toți putem fi parte din povestea lor.
Înainte de plecare, am zis sa merg să le cumpăr câte ceva, de la magazinul din sat. L-am rugat pe Vasilica să meargă cu mine, cu rugămintea să ia ce crede că le mai este necesar pentru casă. Rar mi-a fost dat să văd atât de mult bun simț la un copil, la un adolescent. Și-a luat o periuță de dinți, o rătăcise la ultimul drum la spital, zilele trecute când a fost la control. Îl rog și insist să mai ia ce crede că îi trebuie acasă. Se întinde ușor jenat după un săpun lichid, după cel mai mic pachet de detergent manual (nu știam că există detergent de rufe ambalat în varianta mini), a luat ulei, carne tocată, niște ardei. Îl intreb dacă nu vrea dulciuri, îmi răspunde că: ” mai bine să avem mâncare”. Și-a luat singur ardei pentru umplut, orez și cele necesare. Am insistat că nu voi pleca din magazin până nu cumpără și dulciuri. Am cumpărat atât cât ne-am priceput, eu, Vasilică și Nicoleta. Puține, pe lângă ce nevoi au ei.
La plecare ne-au mulțumit cu lacrimi în ochi, le-am promis că mă voi întoarce…. ei sunt unii din copiii României, pentru care copilăria a fost scrisă altfel. Ei sunt ai noștri, locuiesc în casa cu numărul 212, din satul Străoane, pentru tine poate fi doar un număr, pentru ei… e ACASÄ‚.
