„Sunt născut la București și crescut undeva în Oltenia, la bunicii din partea mamei. Acolo am stat până m-am dus la școală, în clasa I. Mama era profesoară de română, iar tatăl meu profesor universitar de psihologie și filosofie. Fratele meu este polițist la București. În clasa a XII-a nu eram hotărât unde să dau, eu am fost la o clasă de fizică-chimie și eram cam aerian, dar a venit taică-meu, care era și ofițer, și mi-a zis să dau la medicină militară, că e bine, acolo sunt intelectuali, nu e viața așa de dură cum e în armată la celelalte arme și m-a convins într-un fel. Am zis: Bine, mă, dau! Pregătirea militară la noi nu este așa grea ca la celelalte arme. Nu a fost greu, eu oricum eram mai organizat de când eram mic. Nu a fost nici o problemă să ajung la oră fixă. Așa am fost eu întotdeauna. Fratele meu nu este așa, este total diferit. Am crescut printre olteni, iar oltenii sunt oameni mai aspri, mai aplicați, mai realiști, nu sunt cu capul în nori deloc. Am împrumutat și eu din realismul lor. Ei nu prea sunt spirituali, așa cum sunt moldovenii. Moldovenii sunt mai calini, mai relaxați”.
„Bunica ne-a învățat de mici cu munca, dar ne remunera”
Crescut de bunica sa, medicul Radu Bogdan păstrează și astăzi vii toate povețele primite de la aceasta. „Eu am crescut cu bunica din partea mamei care era o femeia foarte dură, din cauza vieții pe care a dus-o, că și-a îngropat patru copii și doar mama mea a supraviețuit și mai trăiește și azi. Ea ne-a pregătit pentru viață și într-un fel era bine pentru că eram cam de capul nostru. Fiind doar noi cu bunica, eu și fratele meu făceam cam ce ne trecea prin cap, până la 7 ani și după aceea veneam doar în vacanțele de vară, eram tot timpul acolo. Aveam libertate și făceam ce voiam, dar ne punea și la muncă. Aveau roșii, tarlale întregi, cum se făcea atunci pentru export, le duceam și ne dădea bani pe ele. Ne-a învățat de mici cu munca, dar ne remunera. La sfârșitul vacanței de vară, când plecam în septembrie acasă ne dădea bani la fiecare. Mie 1000 de lei, cum erau banii atunci, iar fratelui meu 1000, pentru munca depusă în timpul vacanței”.
Mi-a povestit că din banii primiți de la bunică și-a cumpărat bicicletă Pegas și un ceas cu șapte melodii și blugi. „Blugii în anii 80 costau o grămadă de bani și erau foarte rari. Bunica se trezea la cinci, iar maxim la șase ne trezea și pe noi. Chiar dacă nu aveai treabă, ea te trezea ca să fii prezent în casă și ne trimitea oriunde era nevoie”.
„Doar nu vă faceți popi, ca să citiți, mai și munciți”
„Nu știu dacă era bine sau era rău, dar ne punea la treabă. Drepturile copilului erau mai aproape de realitatea din teren, decât acum. Acum mi se par un pic deplasate. Pe noi nu ne-a bătut niciodată, dar era mai aspră și ne-a prins bine. Nu am fost supărat pe ea niciodată, am ținut amândoi la ea foarte mult. N-a apucat să mă vadă specialist. A murit în anul în care am devenit eu specialist, cu o lună înainte. A murit împăcată că ne-a crescut, era mândră, s-a ținut de capul nostru, ne-a certat când trebuia, niciodată nu i-am purtat pică, ne-a învățat să nu risipim, ea trăind foametea din timpul războiului. Ne făcea un singur fel de mâncare, niciodată nu ne-a întrebat ce vrem să mâncăm. Ea ținea posturile, țineam și noi că nu aveam încotro. Era o femeie directă și nu-i plăcea să o minți. Puteai să spui orice, dar să nu o minți. Indiferent ce făceai, trebuia să-i spui și înțelegea. Voia să fii cinstit și să fii aplicat, să nu fii cu capul în nori. Eu și fratele meu aveam cărți, citeam mereu și venea la noi în cameră și ne spunea: «Doar nu vă faceți popi, ca să citiți, mai și munciți»”.
Din copilărie medicul Bogdan nu a rămas doar cu deprinderile pe care bunica i le-a insuflat ci și cu reflexul de a citi mult. Mi-a spus că nu poate citi de pe ecranul telefonului sau la calculator, ci preferă să citească din cărți. „Ne plăcea să citim și mie și fratelui meu. Ne luam vara când plecam câte 20-30 de cărți și citeam încrucișat. Terminam eu cartea, i-o dădeam lui și invers. Citeam foarte mult pentru că-mi plăcea și am rămas cu reflexul până în ziua de azi. Eu nu pot să citesc de pe smartphone sau de pe ecranul computerului, trebuie să citesc din carte. Am senzația că nu rețin dacă citesc de pe ecran sau de pe smartphone. Am senzația că acolo citesc chestii superficiale. Și când citesc noțiuni de medicină la fel, trebuie să citesc dintr-o carte scrisă. Dacă am nevoie de ceva scot la imprimantă și citesc, că rețin mai bine și trebuie să-mi și rămână. Adică eu trebuie să le am undeva unde știu că trebuie să le caut și le găsesc. Farmecul este altul, pe hârtie poți să subliniezi, poți să faci scheme. Citesc constant, cam două trei cărți pe lună, pe care mi le iau aleatoriu. Mă refer la beletristică, lectura medicală intră în fișa postului”.
Dar nu doar cititul reprezintă un hobby pentru dr. Radu Bogdan ci și mișcarea. Merge mult pe jos, joacă tenis, baschet, iar în spital nu folosește liftul aproape niciodată. „Da, mi-a plăcut întotdeauna sportul și statul afară. Merg pe jos oriunde mă duc, aici în Focșani nu mi-am adus mașină. Am aceeași greutate de acum 10 ani, de când am venit în Focșani, fără restricții. Mănânc ce vreau, beau ce vreau și am aceeași greutate pentru că mă mișc. Nici în spital nu iau liftul, dacă am treabă la Terapie și nu e ceva urgent urc pe scări. Foarte rar iau liftul, poate doar dacă sunt epuizat după o gardă mai grea. Pot spune că sunt agitat psihomotor, dar calm, atent. Ne mai decompensăm și noi, pentru că vedem câte 20-30 de inși pe zi și e firesc, dar ideea este să ai bun simț și să-i respecți pe ceilalți”.
Ce înseamnă respectul față de medic?
„Respectul nu poate fi decât reciproc, nu poate să fie unilateral. Sunt unii pacienți care vin lansați să nu te respecte și ei așteaptă respect din partea noastră. Nu există respect unilateral. Prin respectul pacientului față de medic înțeleg chestii elementare, adică adresabilitatea să fie în echilibru și să nu se abuzeze, așa cum se întâmplă acum, de Unitatea de Primiri Urgențe. Ei (n.r. pacienții) sunt învățați că după ora 14:00 după amiază intră garda și automat oricine se prezintă la camera de gardă trebuie să fie văzut, pentru că așa e legislația la noi. Pacienții vin setați să-ți impună anumite examene paraclinice. Vin și spun că vor să facă o ecografie, un tomograf. Îi întrebi de ce și-ți spun că așa au citit ei nu știu unde sau un vecin de al lor a avut o problemă identică și li s-a stabilit diagnosticul ecografic. În conflictele dintre medic și pacient, intens mediatizate, nu se spune adevărul până la capăt. Trebuie văzută etiologia, cauza.
Înțeleg că sunt printre noi doctori care au o anumită atitudine, dar nu sunt așa de frecvente situațiile astea, cum lasă mass media să se înțeleagă. Știu și eu că după 36 de ore de stat în spital, la un moment dat poți avea anumite reacții, dar acele reacții primesc de obicei un impuls exterior venit din partea pacientului. Pacientul nu trebuie să mă respecte pe mine, trebuie să se respecte pe el și automat îi va respecta și pe cei din jur. La camera de gardă 90% dintre ei nu au asigurare medicală și sunt suprapopulate Unitățile de Primire Urgențe cu false urgențe, care consumă bani și ne iau din timpul pe care ar trebui să-l folosim pentru pacienții care chiar au nevoie. Cazurile medicale sunt prezentate de către neprofesioniști în mass media. În momentul în care există o culpă medicală ar trebui analizată de cineva din domeniu.
Spre exemplu, există o moarte suspectă în spital, se întâmplă, ar trebui să fie prezentată de oamenii din domeniu; chemi un medic legist, un medic de specialitatea din care a fost cazul și cu asta începi, nu începi cu oameni care se pricep la toate și-și dau cu părerea despre toate. La noi se începe cu prezumția de vinovăție, nu de nevinovăție. Pe oameni îi interesează cancanul, inclusiv din medicină. Oamenii trebuie să înțeleagă că spitalele sunt niște instituții unde oamenii mai și mor, fără a fi culpa cuiva, că încă nu există oameni nemuritori. Există o stare de tensiune între medic și pacient alimentată pe de o parte de dezinformarea pacientului, pe de altă parte e vina și medicului, că nu ai timp, la câți pacienți sunt, să le explici la toți.
Oamenii vin din diverse medii, unii au mai multă școală, alții mai puțină, alții deloc și trebuie să vorbești pe limba tuturor. Cele mai mule afecțiuni la Interne sunt afecțiuni cronice, oamenii se pot programa. De multe ori oamenii încep să ridice vocea absolut gratuit, dacă le spun că nu au fost programați și nu pot fi văzuți. Și le dau un exemplu simplu. Îi întreb dacă atunci când merg la coafor, peste programare, sunt primiți. Nu primesc nici un răspuns. Am făcut o glumă odată și am spus că avem aceleași halate ca cei de la coafor, dar suntem mult mai puțin respectați. Suntem singura țară din Europa unde medicul este funcționar public. E o stupizenie. Funcționar public înseamnă că la ora 14:00 ai tras obloanele și ai plecat acasă. Spuneau colegii din Chirurgie: «Dacă eu am o operație, ce pot să fac la ora 14:00? Pot să închid pacientul și să plec acasă?» Noi suntem singura țară din Europa unde, după gardă, care începe la ora 14:00 după amiaza și se termină la ora 8:00 dimineața, doctorul rămâne în continuare la program”.
„Doctorii din România pleacă pentru că nu li se acordă importanța socială cuvenită”
„Apropo de adresabilitate, foarte mulți români vin în luna august din străinătate să se caute la noi. Dacă nu le faci ecografie în aceeași zi, încep să se tăvălească pe jos. Oamenii nu înțeleg că la urgențe există niște coduri. Când ai cod roșu trebuie să ajungi în 30 de secunde lângă pacient, dar când ai cod verde, poate să aștepte și patru ore. Lucrurile astea sunt afișate la Unitatea de Primire Urgențe, dar nimeni nu le citește. Am observat, informația corectă primită te mai temperează, te face să ai niște sinapse în plus, care te ajută să ai bun simț. Ca să ajungi la bun simț îți trebuie informație și prelucrarea informației. Doctorii din România nu pleacă pentru că nu au bani, asta deja a devenit al treilea criteriu. Pleacă pentru că nu li se acordă importanța socială cuvenită
Circul cu trenul foarte des. Fac naveta la București cu trenul în 90% din cazuri. Circulând cu trenul mă întâlnesc cu fel de fel de oameni. Nu le spun la niciunul că sunt medic. Toate comentariile despre medici sunt într-o direcție. Nu am auzit pe niciunul spunând: medicul ăla mi-a salvat viața. Am auzit numai că aluia i-am dat, ăla nu m-a băgat în seamă… Totul negativ, nimic pozitiv. Eu nu zic că nu există negativ, dar proporția ar trebui să fie mult mai mică. E un cerc vicios pentru că educația și cultura nu sunt considerate esențiale pentru supraviețuirea omului. Omul încearcă să-și facă întâi baza, să aibă ce să mănânce și unde să doarmă. Chestiunile legate de spirit costă timp și costă resurse materiale. Sărăcia duce la asigurarea bazei materiale, iar spiritul rămâne undeva în eter”.
„Doctorii se însoară cel mai târziu, femeile medic devin mame cel mai târziu”
„Ca să ajungi medic trebuie să te susțină familia până la 30 de ani, pentru că nu există medicină la fără frecvență. Un student la medicină, corect cu el însuși, n-are timp de altceva. Partea materială cade în grija familiei, care tebuie să te susțină până la 30 de ani. Era o statistică: doctorii se însoară cel mai târziu, femeile medic devin mame cel mai târziu. Toate colegele mele din facultate au făcut copil după 30 de ani. Oamenii trebuie să înțeleagă că oriunde în lume serviciile medicale sunt cele mai scumpe. În România a venit ideea de gratuit. Poate că este gratuit pentru tine, dar pentru țară, pentru buget nu este gratuit. Oamenii văd adevăratele costuri ale serviciilor medicale abia când ajung în privat. Pacienții când te compară, te compară cu vestul, dar pe ei înșiși nu se compară. Vrei condiții medicale ca în Austria, dar în Austria nu există muncă la negru cu neplata asigurări medicale, nu există muncă la gri să-ți treacă în cartea de muncă salariul minim, iar ție să-ți dea mai mult și să-ți dea bani pentru asigurarea medicală din salariul minim. Investigațiile imagistice sunt programte pe 2-3 luni și nu face nimeni scandal, pentru că oamenii ăia sunt informați și informându-se ajung să se respecte pe ei înșiși și ulterior pe cei din jur. Eu n-am nimic cu nimeni, nu sunt mizantrop, că dacă eram mizantrop nu mai eram doctor, dar bunul simț se clădește greu”.
De ce Boli Interne?
„Când am terminat eu Institutul Medico-Militar, în 2001, s-au scos posturi de specialitate pe trunchiul de medicină internă, pentru armată. Am concurat 11 inși pe un singur loc, pe care l-am luat eu. De fapt, nu am ales eu medicina internă, m-a ales ea pe mine. A început să-mi placă. Eu sunt mai enciclopedic așa, îmi place să adun informații multe și pe urmă mi s-a potrivit. Ca dovadă, nici nu am mai făcut o a doua specialitate. Vorbeam cu un prieten chirurg și-i spuneam că eu trebuie să gândesc ceva, dar ei sunt mai radicali, e de operat sau nu e de operat. Dar există și reversul, eu pot să mă duc acasă să mai citesc, ei nu, după ce au deschis pacientul. Nu poți să faci medicină dacă nu ai o cultură generală solidă. Eu nu am văzut doctori care să nu fi citit foarte multe cărți care nu țin de specialitatea lor. Cititul îți modelează mintea”.
„Dacă Dumnezeu avea nevoie de bani, de ce nu mai scrie o Biblie, că prima s-a vândut destul de bine?”
„Singura chestie care m-a ținut în țară pe mine a fost faptul că nu mă simt bine în altă parte. Este o chestie pur egoistă. Am umblat în lumea largă, pe un singur continent nu am fost, dar nu mă simt bine în altă parte. Am colegi care au ajuns șefi de clinici în America, în Suedia, în Africa de Sud, în Australia. M-am dus la ei, la toți, după o săptămână nu mai puteam să stau. Așa e structura mea. Aș fi ipocrit să spun că stau în țară din patriotism. În altă parte lipseau relațiile interumane, care acolo sunt mult mai laxe. Patriotismul înseamnă să-ți faci treaba pentru care ești plătit. Patriotismul nu înseamnă să cânți imnul, asta este ceva la marginea isteriei… Dacă vreau să cânt imnul, îl cânt la mine în baie, nu trebuie să mă vadă nimeni.
La fel și cu închinatul teatral. Eu cred în Dumnezeu, dar nu în marketizarea dumnezeirii prin biserică. Dacă Dumnezeu avea nevoie de bani, de ce nu mai scrie o Biblie, că prima s-a vândut destul de bine? Dumnezeirea înseamnă maximul de libertate, nu maximul de îngrădire. Cred în Dumnezeu, dar nu în intermediari. Eu nu spun altuia ce să creadă. Eu mă bucur de un om care crede în ceva, pe care l-a ales liber și nesupus. Important este să crezi liber. Eu cred că este și un pic de isterie, important pentru mulți nu este ceea ce cred, ci să fie văzuți crezând în ceva”.
De ce Focșani?
„A fost simplu, Focșaniul m-a ales pe mine. În momentul în care am terminat specialitatea, în Decembrie 2007, mi s-a dat să aleg între două posturi, unul la Focșani și unul la Sibiu. Fiind din București și având deja un copil în București și familie acolo, m-am gândit că până la Focșani faci mai puțin cu trenul, decât până la Sibiu. Am fost foarte orientat temporo-spațial, cum m-a învățat bunica și ăsta a fost primul criteriu, plus că actualul comandant, care era șef atunci la Resurse Umane, a tot insistat să vin și s-a ținut de mine până am venit. Când am venit i-am zis că am venit să stau. Nu mai venisem în Focșani, dar știam că e cea mai mare garnizoană după București. Acum mutându-se flancul estic al Nato, automat trebuie să se întărească pozițiile astea de aici și așa o să fie. Spitalul este bine pus geostrategic. În ultima perioadă au început să fie fonduri pentru anumite chestii la care în anii anteriori doar visam (tomograf, ecografe noi). Dincolo de regulamentele noastre cazone, nu mă simt îngrădit de nimic aici, întotdeauna am găsit înțelegere, iar asta este o formă de respect. Sunt niște rigori militare pe care le respectăm, dar nu facem un scop din asta, ci vin de la sine”.
Ce spune familia?
„Soția a înțeles că s-a căsătorit cu un militar. Am doi copii mari, unul în clasa a VIII-a și unul în clasa a III-a. Vinerea după program plec acasă și mă întorc duminica seară ca lunea să fiu la muncă. Așa fac de zece ani, dar mi-a prins bine, pentru că plimbându-mă cu trenul nu am pierdut contactul cu realitatea, că dacă ești în mașina ta devii un pic autist. Mă plimb cu trenul, văd oameni diferiți, îi observ, stau liniștit în banca mea, nu creez isterii să zic că sunt doctor. Citesc pe drum, trei ore trec repede. Soția a înțeles că s-a căsătorit cu un militar, iar militarii trebuie să fie oricând pregătiți să plece de acasă. Tu trebuie să ai în subconștientul tău că dacă sună goarna trebuie să te prezinți. Viața este ușoară, dar trebuie să ți-o și imaginez ușoară, că dacă o iei în tragic de la început, va fi tragică. Adaptabilitatea este o formă de inteligență socială”.
„Dacă te emoționează un caz, ești pierdut ca doctor”
„Dacă te emoționează un caz, ești pierdut ca doctor. În facultate suntem expuși la tot felul de cazuri și la niște situații care te întăresc și te fac apt să fii obiectiv. Eventual după ce pleacă pacientul, atunci poți să-ți pui niște întrebări, atunci când devii, cum zic eu, om în întregime. Oamenii spun despre mine că sunt haios. Nimeni nu este de neînlocuit. Sunt glumeț, ca să ne destresăm. Fac sport din copilărie, merg pe jos, joc fotbal, tenis de câmp, handbal, plus sport cu propria greutate. Nu m-a învățat nimeni ce să fac, simt eu care mușchi trebuie să se detindă și așa fac și așa au rămas și copiii mei. La București am o curte mică și am pus poartă de fotbal în curte, coș de baschet, masă de tenis, saltea de sărit. Le am pe toate în curte. Oricând vor ei se duc și ba sar în saltea, ba joacă tenis… Băiatul meu cel mare este olimpic la chimie, e pe drumul cel bun, dar eu i-aș zice să se mai gândească, pentru că medicina presupune un efort intelectual constant până la 30 de ani, nu ai o viață socială cum au alți prieteni de vârsta ta. Este un sacrificiu atât fizic, cât și psihic, trebuie să ai oasele tari. E frumoasă viața când ajungi doctor, dar până ajungi nu e așa frumoasă. Nu este suficient să ai capacitate cognitivă, trebuie să mai ai și disponibilitate de sacrificiu. Cred că elevilor ar trebui să li se explice dinainte acest aspect, pentru că sunt foarte mulți care clachează”.
Cel mai important lucru descoperit cu ajutorul medicinei?
„Am descoperit că toți oamenii sunt muritori și că noi, prin medicină, încercăm să amânăm deznodământul. Mai cred că nu trebuie să ne jucăm cu orgoliile deasupra mormântului pacientului și că trebuie să colaborăm pentru a salva vieți”.
